Sprijinit în bastonul său, bătrânul valet stătea în salonul de modă veche şi asculta tăcut și politicos cum musafirul îi împărtăşea vestea că stăpânul său suferise o moarte prematură. De-abia când lordul Westmoreland își termină povestirea, servitorul își luă libertatea de a reacționa, dar, chiar și atunci, Hodgkin o făcu doar pentru a-şi arăta compasiunea.
— Ce nenorocire, milord, pentru bietul lord Burlelon, ca şi pentru dumneavoastră. Dar, se mai întâmplă şi accidente, nu-i așa, pentru care nu trebuie să vă învinovățiți. Ghinioanele sunt ghinioane, de aceea se numesc astfel.
- Mi-e greu să numesc ghinion faptul că am călcat un om cu trăsura și l-am omorât, răspunse Stephen cu o amărăciune în glas îndreptată mai mult asupra sieși, decât asupra valetului.
Deși accidentul din acea dimineață fusese mai mult din vina tânărului baron beat, care practic năvălise în stradă direct sub roțiIe trăsurii lui Stephen, adevărul era că Stephen rămăsese în viață, nevătămat, pe capra vehiculului, iar tânărul Burleton murise. Ba, mai mult, ştiind că nu exista nimeni care să jelească trecerea în neființă a lui Burleton în acel moment, Stephen considera aceasta ca fiind o şi mai mare nedreptate.
— Cu siguranță că stăpânul tău are vreo rudă pe undeva - cineva căruia i-aș putea explica personal cum s-a petrecut accidentul.
Hodgkin dădu din cap, realizând în acea clipă că din nou ajunsese fără slujbă, situație care putea rămâne neschimbată pentru restul vieții sale. Obținuse acest post doar fiindcă nimeni altcineva nu acceptase să lucreze ca valet, servitor, vizitiu și bucătar pentru salariul absurd oferit de Burleton.
Stânjenit de momentana lipsă de altruism și de absența oricărei urme de tristețe în circumstanțeIe date, Hodgkin își drese glasul și adăugă subit:
- Lordul Burleton nu mai are nici o rudă apropiată în viață, după cum am spus. Având în vedere faptul că sunt în serviciul său doar de trei săptămâni, cunoștințele sale nu-mi sunt încă... Se opri și rămase împietrit. În șocul pe care I-am resimțit am uitat de logodnica sa! Nunta trebuia să aibă loc săptămâna aceasta.
Stephen se simți măturat de încă un val de vinovăție și dădu din cap, întrebând pe un ton care se dorea neutru:
- Cine este și unde o pot găsi?
— Tot ce știu este că e o tânără americancă bogată, pe care baronul a cunoscut-o în străinătate și care trebuie să sosească mâine cu un vapor din colonii. Tatăl ei e prea bolnav ca să reziste călătoriei și presupun că vine cu o rudă sau cu o însoțitoare. Aseară lordul Burleton sărbătoarea sfârșitul burlăciei sale. Asta-i tot ce știu.
- Dar trebuie să știi cum o cheamă! Nu ți-a spus Burleton numele ei?
Surprins de nerăbdarea lordului Westmoreland și de rușinea slabei sale memorii, Hodgkin spune defensiv:
- Cum vă relatam, sînt nou in slujba baronului și nu mă bucur de încredinyarea secretelor sale. În prezenta mea... o numea „logodnica mea" sau „bogătașa mea".
— Adu-ți aminte, omule! Trebuie să-I fi auzit pomenindu-i numele o dată!
- Nu... eu... Stați, da! Îmi amintesc ceva... parcă numele ei mă ducea cu gândul la zilele când îmi plăcea să vizitez Lancashire, în copilărie. Lancaster! exclamă Hodgkin încântat. Numele de familie este Lancaster, iar numele mic este Sharon... ba nu. Charise! Charise Lancaster!
Hodgkin se simți atât de încurajat şi de mândru, încât lovi cu bastonul în podea, zâmbind și răspunzând imediat, ca și când numele i-ar fi apărut atunci în fața ochilor.
