Sherry o privea pe biata Meg în cabina strâmtă de pe vapor și își dorea să fi fost înapoi în Richmond, față în față cu mătușa ei în casa cu trei camere unde locuiau împreună, Ia o ceașcă de ceai călduț, contemplând perspectivele unei întregi vieți călduțe și plictisitoare. Dacă Meg avea dreptate în privința legilor britanice... însemna că Sheridan nu va mai ajunge acasă niciodată și nu o va mai vedea vreodată pe mătușa ei; aceste gânduri o distrugeau.
Cu șase ani în urmă, când venise să locuiască împreună cu sora mai mare a mamei sale, perspectiva de a nu o mai vedea pe Cornelia Faraday o făcea aproape veselă, dar tatăl ei nu-i dăduse de ales. Până în acel moment o lăsase să călătorească alături de el într-o căruță ticsită cu tot felul de mături, de la blănuri de animale și parfumuri până la vase de metal și furci, obiecte de lux și cele trebuincioase traiului, pe care Ie vindea la ferme și cabane aflate în „drumul" lor.
„Drumul" lor însemna orice răspântie la care ajungeau și care-i îndruma într-o oarecare direcție - de obicei o luau spre sud, de-a lungul coastei sud-estice iarna și spre nord vara. Uneori se îndreptau spre vest, când Ie făcea cu ochiul câte un apus de soare ademenitor, sau se abăteau spre sud-vest, unde vedeau firul vreunui izvor. Iarna, când era greu sau imposibil să-și continue călătoriile, se găsea câte un fermier sau proprietar de magazin care să aibă nevoie de două perechi de mâini pricepute, iar tatăl ei irlandez își oferea forța de muncă pentru câteva nopți de adăpost. Astfel, până ce Sheridan împlini doisprezece ani, ajunsese să cunoască paturi de Ia o simplă pătură până; Ia o căpiță de fân sau o saltea de puf, într-o casă plină de femei guralive și vesele, îmbrăcate în ochii de satin, cu decolteuri atât de adânci, încât sânii Ie erau în pericol de a da cu totul pe dinafară.
Chiar dacă stăpâna casei era o robustă soție de fermier, sau o severă soție de predicator, sau o doamnă într-o rochie de satin roșu cu pene roșii, gazdele sfârșeau întotdeauna prin a-i face cadouri lui Patrick și prin a o alinta pe Sheridan. Fermecate de chipul permanent zâmbitor, de politețea nemărginită și de pofta nestăvilită de a munci orice pentru casă și mâncare, doamnele începură să-i pregătească porții duble la masă, oferindu-i desertul preferat și cosându-i hainele din când în când.
Bunăvoința lor se extindea și asupra lui Sheridan. O tachinau cu tandre]e jucându-se cu părul ei roșcat și râdeau când tatăl ei vorbea despre ea ca de „micuțul lui morcov". Îi dădeau un scăunel sub picioare când se oferea să ajute la spălatul vaselor, iar când pleca resturi de material și ace de cusut pentru ca să-și poată coase rochițe sau așternuturi pentru păpușa ei, Amanda.
Sheridan Ie îmbrățișa spunând că ea și Amanda Ie mulțumesc, iar doamnele zâmbeau fiindcă știau că fetița vorbește serios. Își luau la revedere de Ia ea, sărutând-o pe obraz și spunându-i că într-o zi va fi frumoasă, iar Sheridan râdea fiindcă știa că nu vorbeau serios. în cele din urmă se uitau cum ea și tatăl ei pleacă făcându-le cu mâna din căruță, apoi le urau „Mergeți cu Dumnezeu" sau „Mai veniți pe la noi". De multe ori oamenii la care rămâneau în casă îi dădeau de înțeles tatălui ei că ar putea să Ie curteze pe unele dintre fiicele lor sau pe fiica vreunui vecin, iar acesta zâmbea și spunea încruntat: „Mulțumesc, mai bine nu. S-ar chema bigamie, de vreme ce mama lui Sheridan e vie în, inima mea".
Când pomenea de mama lui Sheridan ochii i se întunecau, iar fetița se întrista până ce el redevenea cel de dinainte. Luni de zile după ce mama ei și frățiorul nou-născut muriseră de dizenterie, tatăl ei se purtase ca un străin tăcut, stând în fața tocului din căsuța lor modestă, cu paharul de whisky în mână, lăsând să moară recolta de pe câmp, uitând să mai semene ceva. Nu vorbea, nu se bărbierea, de-abia mânca și părea că nu-I mai interesează dacă îi moare catârul. Sheridan, care avea șase ani în acea vreme, obișnuită să-și ajute mama, încerca să-i preia acesteia activitățile zilnice.
