I can't help but want you (boyxboy)

Ziua 7

Iubește-mă doar cum o faci tu.

Ultima zi.

Acum că mă uitam în urmă, realizez că o săptămână chiar trece al naibii de rapid. Nici nu am clipit bine, că deja acum mă aflam în ultima zi.

— Oh, dar ce tare plouă afară, murmură bărbatul de lângă mine, iar eu aprob scurt.

Ultima zi cu Chris.

Cuvintele acestea sunau ciudat în mintea mea, astfel ca doar mă strâmb nemulțumit. Cel mai probabil o să ne întâlnim și după, doar nu o să mai locuim împreună. Nu pot să mint, locuitul cu el a fost o experiență interesantă, cu mult mai diferit decât ceea ce am simțit până acum.

Să te trezești alături de cineva în fiecare dimineață nu sunase niciodată precum o idee mai plăcută decât în momentul acesta. Înainte mi se părea o idee stupid de lipicioasă, prea penibilă și mai mult pentru cuplurile de formă veche. Era o idee de fapt toxică, asta pentru că Dylon dormea doar din an în Paște cu mine, iar oricum în aproape toate dimineațele doar dispărea înainte să mă trezesc. 

Dar acum că nu mai era vorba doar de el, realizez că este o diferență atât de mare. Nu mai părea o idee deloc rea să mă trezesc cu Chris în fiecare dimineață, poate chiar și în continuare după cele 7 zile.

— E frumos măcar. Plouă liniștit, așa cum îmi place, îi răspund fermecat de imaginea care se mișca pe geamul mașinii.

Îmi mut privirea înspre el. Zâmbea– nu aveam habar de ce, dar era fericit. Îmi plăcea să-l vad așa, tot sufletul mi se încălzea

Dar aveam nevoie și de timp. De timp ca să reușesc să înțeleg ce este cu propria persoană și ce se află în mintea mea. Iar acum nu știam ce să mai fac, nu știam nici măcar ce mi-ar plăcea mie mai mult să fac sau cel puțin ce ar fi mai bine pentru mine.

Trecusem prin multe. Să accept brusc gândul că s-a terminat, era puțin cam dificil. Plus toate problemele mele de încredere. 

Aveam multe lucruri asupra căruia să lucrez. Aveam nevoie de timp.
 
— Am ajuns, zâmbește el și parchează mașina.

Iau o gură adâncă de aer și îmi ridic privirea spre cafeneaua de lângă noi. Venisem să-mi iau pisicile de aici. Le dusesem dorul, era ciudat fără ele în casă, dar așteptarea nu a durat atât de mult. Și Ava urmează să vină acasă mâine, o să vorbesc în final cu ea– chiar îi duc dorul și ei.

Totul revine încet la normal, la tempoul pe care l-am avut înainte. 

Cumva normalul ăsta îmi lăsa un gol în stomac.

Bărbatul făcu înconjurul mașinii și îmi deschide portiera, ajutându-mă să ies.

— Hai, să intrăm repede. Plouă destul de tare, îmi cuprinde mâna în a sa, iar cu celălalt braț– mă apucă de talie și mă ținu aproape de el.

Îl urmez cuminte pe el înăuntru cafenelei.

Mai venisem aici de câteva ori, asta înainte să aflu că are o oarecare legătură cu el. Deși aveam și pisici acasă, folosisem vizitele aici drept o scuză pentru a nu fi alături de tata. 

Era extenuant. Acum nu mai trebuie să-mi fac grijă de asta.

— Poate nu m-au mai uitat, zâmbesc scurt, iar el îmi răspunde la zâmbet.

— Sunt niște animale, ce te poți aștepta de la ele?

— Păi logic că tu spui asta, nu ai un animal de companie.