Doi de inimă neagră

nouă

Copii nu aveau nici o vină.

Nu meritau atâta durere din cauza unor probleme vechi din familiile lor.

Se iubeau pur, cu adevăr și nimic mai mult.

Lumea era prea mult pentru iubirea lor adevărată.

Doi îngerași ce azi nu aveau aripi să zboare.

Ziua în care s-au văzut prima oară a fost și momentul în care au știut că aventura a început în viața lor.

Părinții lor i-au părăsit, nu puteau schimba asta.

Au plâns seri și nopți întregi pentru asta dar nimic nu i-a înviat.

Cei doi se depărtau tot mai mult de lume dar se apropiau între ei.

Cu cât pierdeau mai mult cu atât se regăseau în cel din fața sa.

Federico nu înghițea deloc bine cele auzite la telefon.

A încercat să nu plângă față de Beatrice, cea pe care o iubea dar totuși a făcut-o.

Și-a arătat slăbiciunile și ceea ce spera cel mai mult era să nu fie o fată ca toate din viața lui: o fată care îl va părăsi.

Adora cât de mult se abținea să nu plângă cât timp îi dădea părul de pe frunte și îi masa spatele.

Iubea puterea pe care o arăta de fiecare dată când el plângea.

Era prima fată care îi arăta putere în loc de slăbiciune.

Iubirea lor era cheia care i-a ținut împreună în momentele prin care treceau.

Cel mai probabil dacă acele sentimente nu îi loveau, nu mai erau astăzi împreună.

Băiatul s-a oprit din a mai plânge și s-a uitat la ceas.

23:47.

Nu aveau cum să ducă singuri cutiile la apartamentul fetei.

"- Hai cu mine." a șoptit băiatul.

I-a luat mâna celei din fața lui și scos-o din incintă după ce a încuiat ușa.

Deși nu știa New York-ul prea bine, a reușit să găsească un loc care l-a atras mereu: parcul apropiat de o apă curgătoare.

În Denver obișnuia să privească stelele de pe balcon.

Aici, s-a orientat spre apă.

Știa că Beatrice a fost o fostă balerina după ce a început s-o cunoască mai bine.

Eleganța ei se potrivea perfect cu peisajul pe care îl avea în cap.

Podul care trecea peste apă era luminat de Lună.

Beatrice l-a privit neștiind ce să facă:

"- De ce mai adus aici?" iar apoi și-a ridicat privirea spre cer.

Aburii care ieșeau din gura fetei cât timp vorbea, până și aceia, îl fermecau pe Federico.

"- Am vrut să te detașezi puțin." a răspuns băiatul într-un final.

Fata a continuat să privească cerul.

Mintea ei îi zbura spre mama și tatăl ei care nu mai erau acolo.

Lacrimile i se opriseră în trahee și simțea o senzație imensă de sufoc:

"- Nu mă simt bine, Fe--" atât a reușit ea să spună.