Doi de inimă neagră

paisprezece

Vorbele ei i-au rănit inima.

Cum putea s-o mai privească în ochi după ce a spus-o?

Beatrice a spus ce a simțit și deja totul era terminat pentru ea și o posibilă afecțiune față de Federico.

I-a rănit inima.

I-a rănit inima și nu mai avea ce să facă, altă inimă în piept să-i bată nu putea să-i ofere..

Acum totul avea sens, fata lui Artemis era de aceiași vârstă cu ei și probabil era în oraș pentru răzbunarea mamei sale.

Paige nu mai era un motiv de îngrijorare pentru ei odată ce a părăsit casa fetei.

Dintre toate lucrurile pe care le putea face fiind beat a ales să o întrebe dacă vrea să vină cu el.

Trice își găsise răspunsul la fiecare întrebare, el era ca toți ceilalți.

Și-a dăruit toată încrederea lui dar nu a știut s-o prețuiască destul.

Oricât de mult și-ar fi dorit, doar timpul îi putea vindeca rana.

Îi era de ajuns că pierduse orice lucru de preț mai avea, acum nici încrederea ei nu mai putea fi un loc sigur la el.

Timpul o vindeca dar ea aștepta ca totul să treacă.

Fata doar privea podeaua iar băiatul pe ea.

Trice și-a tras genunchii la brațe și și-a lăsat capul pe vârful lor.

Lacrimile îi curgeau șiroaie iar băiatul nu avea nici o reacție.

Mult, mult s-au privit așa, cu durere în ochi.

"- Îmi pare rău, Beatrice." a șoptit Federico.

Rostirea întregului eu prenume de către băiat a făcut-o să suspine tot mai tare.

Nu avea nici o reacție la spusele lui, trecuse prin prea multe ca un simplu îmi pare rău s-o îmbuneze.

"- Vorbește cu mine."

Federico a luat-o în brațe ținând-o tot mai strâns la pieptul lui.

A început să îi mângâie părul și să-i spună în mod repetat să se liniștească.

"- A noastră este durerea." a spus Beatrice ridicându-se.

Băiatul a zâmbit și a privit-o de jos.

"- Ieși din camera mea." a țipat fata.

"- Beatr--" Federico a murmurat.

"- Nu mai merge, s-a terminat. Te-am ajutat prea mult. Eram doar doi străini și nu aveam nici o legătură unul cu altul. De ce m-am băgat în seamă cu tine în seara aia?" disperată, Trice și-a luat parul în mâini privind pe geam.

"- Regret că ești tutorele meu și că nu pot să te dau pur și simplu afară din casă acum. Regret că te-am lăsat să stai aici." a adăugat ea.

Federico a început să lacrimeze tot mai mult.

"- Poate familia mea era încă în viață dacă tu și ai tăi nu ați fi existat."

Băiatul plângea în hohote acum, fata îl privea fără nici o remușcare.

"- Nu poți gândi așa, spune-mi că nu mă urăști. Doar nu tu..." a șoptit Federico printre suspine.