E greu să-ţi imaginezi ce înseamnă să fii bibliotecară într-un orăşel cu zece mii de locuitori. Să ai 27 de ani, iar bărbatul cel mai tânăr să aibă 60. Până nu ajungi să trăieşti o astfel de experienţă, nu ţi-o poţi imagina. Degeaba ai citi despre aşa ceva în cărţi. Ar fi doar o informaţie livrescă, bună de adăugat altora la fel. Nimeni nu poate pătrunde cu adevărat în sufletul unei fete de 27 de ani care, în lungi după-amieze de iarnă, stă la gura sobei, bea un ceai care nu se mai termină şi priveşte pe geam, aşteptând.
Biblioteca a fost construită cu peste o sută de ani în urmă, când, se vede treaba, toată lumea spera ca aurul descoperit în munţii din jur să nu se sfârşească niciodată. S-au făcut atunci averi peste noapte, pierdute adesea în zorii zilei. Cei astfel îmbogăţiţi au simţit nevoia să îşi spele o parte din păcate construind de-a lungul anilor spitale, ridicând biserici, apoi, când fiecare confesiune din oraş a avut propriul său locaş de cult, au construit Biblioteca. Era cea mai mare pe zeci de kilometri în jur şi în scurtă vreme a fost înzestrată cu manuscrise şi cărţi pe măsura faimei. La începuturi, bibliotecarele roiau asemenea unor albine harnice prin săli şi depozite, întrecându-se în a aranja şi cataloga miile de volume care soseau din toată lumea. Cei norocoşi, care câştigau destul, plecau în lumea largă să-şi cheltuiască banii. Uneori simţeau nevoia să-şi manifeste recunoştinţa pentru locul de unde au plecat, şi astfel un nou transport de cărţi pornea spre noi.
Asta a fost mai demult. Când m-am angajat eu mai era o singură bibliotecară, care de mult ar fi trebuit să iasă la pensie, dacă s-ar fi găsit cine să-i ia locul. Cititori nu mai veneau, colete cu cărţi nici atât, din când în când mai sosea câte o sumă mică de bani care abia ajungeau pentru cheltuielile curente. Când nici asta nu a mai venit, s-a constituit un fond, destul de sărăcăcios, din care mai putea fi plătită o singură angajată. Bătrâna bibliotecară a ieşit la pensie, astfel că am rămas singură să şterg praful şi să aranjez şirurile nesfârşite de cărţi. Ce altceva era să fac? Programul era de la 10 la 18, şi erau zile întregi în care nu îi călca nimeni pragul. Îmi era frică să nu observe şi alţii, iar într-o bună zi să închidă şi Biblioteca. Rând pe rând, muzeul, teatrul şi alte instituţii deschise în vremuri de prosperitate şi-au închis una câte una porţile. Biblioteca rămăsese ultimul vestigiu care să amintească de trecut. Poate şi pentru că întreţinerea ei costa atât de puţin: un salariu, al meu, rămas acelaşi de ani de zile şi pe care inflaţia îl transforma cu fiecare an într-o sumă de-a dreptul derizorie, curentul consumat cu becurile şi puţina căldură pe care o făceam iarna în sălile reci şi mohorâte.
Într-o vreme, fondul de carte veche al bibliotecii atrăgea atenţia lumii academice, iar prin sala mare, întunecoasă şi răcoroasă, cu manuscrise rare, s-au perindat multe nume celebre. Asta a fost la început, chiar când mi-am luat postul în primire. Apoi, fie că bătrânii savanţi au murit, fie interesul pentru bibliofilie a scăzut, nimeni din afara oraşului nu îi mai călca pragul. De asta, atunci când Virgil a venit să cerceteze vechile manuscrise, toată lumea a crezut că l-am apucat pe Dumnezeu de picior.
- Nu rata ocazia, Ana! mi-a şoptit şuierat Driva, diriginta poştei, îmbătrânită înainte de vreme de doruri şi zadarnice aşteptări. Altfel, vei sfârşi ca mine...
Driva era o adevărată legendă a orăşelului. Acum se apropia de 50 de ani şi, într-o vreme când ar fi putu să aleagă, făcuse nazuri, apoi pe neaşteptate, în numai câteva luni, orăşelul se golise de toţi bărbaţii, de parcă s-ar fi vorbit între ei. În serile lungi de iarnă, prin cârciumile oraşului am auzit că se făceau pariuri dacă Driva mai este virgină sau nu. Dar, cum cei care ar fi putut să constate asta pe viu plecaseră de mult din oraş, subiectul nu era niciodată epuizat pe deplin de bătrânii oraşului.
