Doi de inimă neagră

șaisprezece

"-Trezireaa!!" a început Sophi să țipe intrând în casa lui Beatrice.

Hardin, cel care o însoțise, a început să zâmbească la vederea fetei care începea să se învârtă ici-colo trezindu-i pe cei doi.

Beatrice, a hotărât să-i lase o cheie de rezervă lui Sophi, asta după ce ai lor au murit.

Voia ca cineva să aibă mereu ocazia s-o salveze în caz de nevoie.

Acum, fiind în situația asta, și-a regretat decizia.

"- Cine e?" a mormăit Federico din pat.

Trice și-a făcut imediat drumul spre baie, făcându-și rutina de dimineață.

"- Trezirea." a intrat navală în camera lor Sophi.

Era prea dimineață să scoată vreun sunet, Federico a continuat să stea în pat.

"- De ce te afli în camera ei?" a întrebat Hardin, cel care era acum în spatele lui Sophi.

După ce a văzut un zâmbet pe fața celui mai bun prieten al său, și-a dus mâinile în aer, în semn de predare.

"- Mă duc să mă schimb, dă-te." a răspuns Federico.

Trice, din baie, a auzit totul, știa că discuția asta avea să se întâmple mai devreme sau mai târziu.

"- De ce tot țipi întruna?" a spus ieșind din baie.

Cei doi au început să se ghiontească.

"- Spune-i tu." a șoptit Hardin către Sophi.

"- Suntem împreună." a țipat Sophi.

"- Ce!?" a spus Beatrice și Federico, din spatele lor, la unison.

După ce s-au holbat între ei o durată bună de timp, Sophi și Hardin s-au luat de mână.

"- Am început să ne cunoaștem mai bine după meciul de baschet pe care l-am avut împreună atunci."

Ce e drept, atracția dintre ei era poate mai mare decât puteam crede.

Nu erau cuplul perfect, se certau dar totuși, împreună știau să dea performanță în a fi exemplu ideal de iubire.

Beatrice și-a dus mâna peste gură la auzitele ei, neîncetând să râdă.

"- Nu ai spus nimic? Celei mai bune prietene. Bine." a sâcâit-o ea.

"- Eu nu am lăsat-o, ok?" a afirmat Hardin.

Nu a vrut ca ei să afle, să le îngreuneze situația mai mult decât era.

Hardin nu era un băiat prea băgăreț și Sophi poate uneori era peste măsură.

Erau un întreg perfect, o fracție echilaterală.

Cei patru au început să râdă haotic și s-au așezat pe pat, pe un scaun, pe jos, povestind lucruri pe care ar vrea să le știe de la Sophi și Hardin.

Imaginea cu cei patru râzând era una foarte fericită.

Să-i privești dintr-o perspectivă necunoscută nu ai crede niciodată că fiecare a trecut prin pierderi de nedescris.

Râsul lor era plin de un aer copilăresc dar totodată puteai simți cum octavele coborau când unul dintre ei atingea un punct mai sensibil.