Doi de inimă neagră

nouăsprezece

Ora târzie era apăsătoare pentru cei doi.

Deși nu voiau să se trezească dintr-o lume, o lume a lor, tot trebuiau să se întoarcă la realitate.

Dimineața majoratului ei pe care o planificase punct cu punct, dar fără mama prin jur.

Fără tatăl ei care probabil acum iar fi cântat clasicul la mulți ani, falsând câteva octave.

Nu putea nimeni să oprească durerea din pieptul fetei.

Nici cel din camera alăturată care acum, însemna tot ceea ce i-a mai rămas pentru ea.

Lumina care se lăsa peste corpul ei fin ca mătasea a trezit-o.

I-a tulburat somnul, un somn în care visul ei era realitatea pe care și-o dorea cu orice preț.

"La mulți ani, Trice. Mama te va iubi mereu."

Nu o visase niciodată pe mama ei, nici măcar în perioada înmormântării.

Un țipăt acut a umplut fiecare colț din camera ei.

Se foia începând să transpire tot mai mult.

Un val de căldură i-a străpuns corpul, devenind un mediu tot mai greu de respirat pentru fată.

Luând așternutul în brațe, ochii i s-au deschis încetul cu încetul.

Visul ei plecase, o dată cu el și persoana pe care o iubea cel mai mult.

Beatrice s-a ridicat în șezut și și-a dus genunchii la brațe.

A început să plângă în hohote dar totuși într-o liniște greu de acceptat pentru ea.

Inima îi ardea, nu doar din cauza durerii pe care o simțea.

Cu cât gândul că mama ei nu avea să intre pe ușă în clipele următoare și totodată nu avea s-o întâmpine cu acel:

"- S-a trezit Trice a mea?" cum în fiecare dimineață obișnuia s-o facă.

Nu durea mereu, durea doar în zilele speciale, viața ei fiind un tărâm special când mama ei era prin preajmă.

Poate a încercat să-și ascundă lacrimile de cei din jur dar niciodată nu s-a putut minți că e bine.

Secundele ce treceau cu ea plângând la miez de noapte, zi cu zi, noapte de noapte, dar în același timp nimeni nu știa cât de mult își ascundea lacrimile.

Nici măcar Federico nu putea să-și dea seama având în vedere că de fiecare dată când venea să o verifice îi auzea pașii și se ascundea cu capul pe pernă mimând că doarme.

Nu putea accepta că toată lumea are dreptul la a plânge, ea se credea slabă din cauza asta.

Lacrimile îi pătau obrazul iar mai apoi, cădeau pe așternut.

Beatrice spera că părinții ei îi vor auzi lacrimile și că într-o zi, le va vărsa de fericire, în fața lor.

Încetul cu încetul, vocea mamei sale, din vis, devenea tot mai vagă.

Nu voia să-i uite glasul.

Erau lacrimile ei și doar ale ei. Era durerea ei și doar a ei.

Mama ei iar fi zis să-și trăiască viața.

Nu avusese timp pentru asta, mai ales s-o pregătească pentru zilele ca acestea.

"- Bună dimineața." un ciocănit în ușă îi distras auzul.