Umbra peste Klamant

Oda Padurii Bantuite

Umbră peste Klamant

Capitolul I, subcapitolul I

Oda Pădurii Bântuite

Şi eu care am fost îndeajuns de naiv să cred că vinul ăsta vechi va face amintirea aia să dispară, dar se pare că a făcut-o mult mai vie, i-a dat contur, culoare şi a făcut-o să îmi pară în minte un fel de tablou suprarealist.Se pare că tot universul conspiră împotriva mea, aşa că vă voi lăsa aceste ultime rânduri nu ştiu de vor fi citite cu mine dispărut, la căpătâiul meu sau cu mine râzând împreună cu voi de o posibilă puerilitate a acestor gânduri ce acum mă macină crunt.

Mintea mea, ce o credeam până nu de mult raţională acum pâlpâie precum un bec cu firamentul ars pe jumătate şi încă încearcă să nu proceseze evenimentele recente, încă este pe atât de raţională încât să conceapă că realizarea acelor nebunii ar declanşa o reacţie în lanţ ce m-ar distruge de tot.

Aşa că, iată-mă aici, cu gândurile arse de alcool, o posibilă insomnie şi cu ceasul de pe masă că îmi arată că este ora trei dimineaţa fix. Fără alte introduceri sau istorisiri voi începe să relatez întâmplările ce mi-au întors viaţa pe dos în doar câteva zile.

Acum două luni, am fost în una dintre excursiile mele anuale de vânătoare în pădurea aflată lângă oraşul acela mic, Klamant, la vreo 100 de km de aici.

Odată ajuns, mi-am instalat tabăra şi fiindcă era deja începutul după-amiezi m-am gândit că ar fi un lucru destul de bun să îmi încarc arma şi să încep partidă de vânătoare.

M-am plimbat în jur de vreo oră, depărtându-mă tot mai tare de cort însă niciun vânat nu se arată în cale, se pare că azi nu prea am avut noroc.

Pe când voiam să renunţ şi să mă întorc la cort, atunci l-am văzut: cel mai frumos cerb din câţi am avut ocazia să văd. N-am mai stat pe gânduri, mi-am scos arma şi am ţintit însă animalul m-a văzut şi a început să fugă şi că dintr-un impuls m-am luat la fugă după el.

Alerga agil printre copaci la doar doi metri distanţă de mine iar eu căutam ocazia în care să pot apăsa pe trăgaci să îl nimeresc. Am încercat de vreo câteva ori să trag, însă am ratat fiecare foc iar cerbul, turbat parcă, a început să fugă şi mai tare copitele lui făcând un zgomot menit parcă să îmi sporească şi mai mult ciudă că nu îl pot ajunge.

Am pus iar arma la ochi şi am ţintit, eram sigur că îl nimeresc de data asta, însă n-am fost atent iar în timpul alergării m-am împiedicat de ceva ce părea să fie o creangă ruptă şi am căzut la pământ lovindu-mă destul de tare cu capul ce ceva triunchi căzut de copac. Tot ce îmi amintesc după a fost doar cerul ce se înceţoşă, o durere ascuţită în cap iar apoi doar întuneric.

M-am trezit câteva ore mai târziu, cu o durere ce îmi pulsa în în mijlocul frunţii şi cu un genunchi umflat, probabil m-am lovit de ceva tare când am căzut.

Începea să se întunece, aşa că şchiopătând şi cu dureri în tot corpul mi-am luat arma şi m-am decis să mă întorc în locul unde mi-am pus tabără. Drumul părea mult mai lung la întoarcere iar lumina din ce în ce mai slabă şi copacii ce formau coroane de crengi împreunate deasupra mea îmi îngreunau tot mai tare vederea şi percepeam cu mare greutate cărarea.

Drumul părea nesfârşit iar luna a început să răsară şi odată cu ea şi frică că m-am rătăcit iar o stare de nelinişte a început să mă cuprindă. Însă am continuat să merg deşi simţeam ca şi cum aveam cioburi înăuntru genunchelui. Când panica atingea deja cote alarmante, am ajuns în capătul cărării care se termină într-o poieniţă cu o formă rotundă, fix în mijlocul ei fiind aşezată un fel de cabana din lemn micuţă. Apropiindu-mă mai mult de ea, am observat că e mai mult un fel de baracă uitată de vreme, geamurile erau de-a dreptul jegoase şi pătate, lemnul era cam putrezit, însă culmea ironiei uşa era încă întreagă. M-am decis să mă adăpostesc aici peste noapte fiindcă îmi era imposibil să mai găsesc drumul pe întuneric către tabără.

Am deschis uşa care a răsunat cu un scârţâit diform ce avea note apăsătoare. Înăuntru totul era simplu, o sobă cu trei degete de praf pe ea şi în colţ un cadru de pat cu o saltea veche, murdară şi fără aşternuturi. M-am întins pe ea deoarece mă simţeam tot anchilozat iar durerile nu îmi dădeau pace, mâine după ce mă întorc voi împacheta şi din păcate îmi voi anula anul ăsta restul excursiei. Eram puţin dezamăgit însă trebuia să văd un doctor, credeam că mi-am rănit destul de rău genunchiul. M-am uitat din pat pe geamul mare prin murdăria căruia răzbăteau razele luni, praful de pe geam făcând lumină selenară să se vadă precum un difuz mizer ce alungea umbrele de pe pereţii barăci dându-i un aer lugubru. Răpus de osteneala am adormit în câteva minute iar în starea semiconştienţă în care mă aflam simţeam că ameţesc iar conştientul refuza cu încăpăţânare să cadă în negura binecuvântată a somnului şi rămânea activ dând naştere la coşmaruri groaznice ce prin prisma conştientă păreau a fi foarte reale.

Negrul somnului s-a transformat într-o perdea lungă, că la cinematograf iar visul începea să prindă viaţă şi să se deruleze cu o viteză tot mai mare.Se făcea că eram în la intrarea în aceea poieniţa, însă în locul în care se afla baracă ardea un foc mare vâlvătaia părând să aprindă cerul nopţii lipsit de stele.În jurul focului se aflau mai multe siluete, imperceptibile care psalmodiau într-un ton aproape hipnotic nişte cuvinte necunoscute invocând parcă ceva.

Imaginea acelei invocări ciudate începea să se bruieze că într-o transmisie cu semnal slab, în faţa mea începând să se deruleze tot mai multe imagini cu viteză ameţitoare şi am reuşit să văd pe rând: o pereche de colţi, sânge şi imaginea pădurii printr-o viziune cu culoare în ton de sepia.

Rugăciunea sinistră prindea ritm tot mai puternic, iar deasupra focului puteam să văd aceea ciudată entitate prinzând forma şi răspunzându-le adepţilor printr-o serie de urlete guturale inumane.

Imaginea s-a schimbat rapid, eram singur pe pământul gol îngheţat iar luna se holba la mine având pe ea chipul acelei monstruozităţi. Imaginile schizoide muşcau din mintea mea precum lupul turbat iar frică începu să mă paralizeze punându-mă în incapacitatea de a îmi da seama dacă acesta este un coşmar sau mai rău, dementa realitate.

Am simţit frigul cum mă cuprinde şi am deschis ochii, ei fiind imediat înţepaţi de primele raze diurne ale soarelui. Tot corpul mă durea şi îmi era amorţit de frigul toamnei ce îşi intra în putere, m-am ridicat şi am observat că haina mea era plină de noroi.

Abia atunci am realizat că am dormit toată noaptea pe jos...

Înnebunit de groază şi cu mintea tulbure am început să fug aiurea prin pădure, nu îmi pasă unde ajung voiam doar să ies cât mai repede din acest labirint al dementei morbide.

Simţeam cum ciudată entitate mă privea din copaci, puteam să îi simt ochi galbeni ca două candele ale nebuniei cum mă urmăreau într-un mod batjocoritor.

Copacii păreau toţi la fel ca nişte ziduri impenetrabile ce se ridicau din pământ la fiecare pas ce îl făceam. M-am oprit să îmi trag respiraţia şi m-am uitat în jur iar ceea ce am văzut părea să fie lovitura de graţie a nebuniei materializate în aceea creatura.

Copacii, frunzele, iarbă, pământul, toate erau negre ca tăciunele iar aceea întunecare absorbea pur şi simplu razele timide ale soarelui ce parcă încerca să răzbată prin ele.

Ultimul lucru ce mi-l amintesc a fost când am început să urlu cu toată puterea către cer:

„SUNT PIERDUT! O DOAMNE, M-AM PIERDUT!"... apoi... întuneric.

Şi totuşi... în somnul inconştientei puteam să îi aud râsul malefic şi vocea guturală ce comunica cu mine printr-un soi de telepatie:

„Eu sunt Spaima"...

M-am trezit pe un pat de spital, se pare că nişte pădurari m-au găsit la nici zece minute de locul unde mi-am pus cortul întins pe jos şi urlând cuprins de nebunie şi frică.

Am încercat să le povestesc, însă au pus totul pe seama unor halucinaţii şi mi-au pus diagnosticul de comportament deviant şi paranoia.

Au trecut o săptămână de când sunt externat şi scriu aceste rânduri, iar prin prisma a tot ceea ce s-a întâmplat încă mă mai întreb în fiecare seară, aceiaşi întrebare obsedantă ce îmi provoacă frică şi insomnii.

Oare, totul este real sau încă sunt întins pe pământul rece a pădurii prins în propriul meu vis nebunesc?

A început să îmi fie rece pe spate...