Mi-am luat carnețelul si pixurile așezându-mă pe canapea. Le aşez cu mare atenție în poală, vrând să reprezint pe hârtie, negru pe alb, întocmai creatura ce m-a făcut să-mi schimb total personalitatea.
Toți mă cred nebuna, o cerşetoare de atenție, ceea ce mă enervează al naibii de mult. Nu am inventat nimic pentru a fi în centrul atenției, pur și simplu am povestit exact ce am văzut.
După ce termin schița, îl voi pune pe domnul White să îmi descrie întocmai ce am desenat, aşa voi afla dacă ceea ce se află în mintea mea, imaginea formată pe retină, se află de asemenea şi pe foaie.
Încerc să îmi amintesc expresia facială a creaturii . Gândul îmi sare la seara ce mi-a schimbat definitiv viața în urmă cu treisprezece ani.
//Flashback//
-Ajutor! Ajutor! Zbier eu fără pic de speranță din recile adâncuri ale mării, când fața mea ieșea la suprafață preț de câteva secunde. Ajutor,strig cu ultimele puteri.
Simt cum mă scufund, rămân fără aer, iar, următorul pas este...moartea. Sunt doar un copil de cinci ani, batjocorit de toată lumea datorită dizabilităților mele și, care nu a văzut niciodată lumea cu proprii ochi.
Tresar brusc, simt cum cineva îmi atinge piciorul stâng. Din relfex, îmi îndrept privirea spre acesta.
Este c-ceva, ceva pe care îl pot v-vedea. Figura feței sale este înfricoșătoare, corpul este slab si pielea încrețită. Ochii mari şi rotunzi mă privesc fix, provocându-mi fiori pe sirea spinării.
Momstrul îmi strânge glezna cu ambele maini, începând să se deplaseze prin apă.
Mă forțez să nu închid ochii, însă îmi este imposibil, pleoapele tocmai s-au unit, somnul cuprinzându-ma, o fi acesta somnul etern?
După o vreme, aud o voce cunoscută, apoi realizez ca nu mă mai aflu in apa.
-Madison? M-Madison!
-Tată? Unde sunt? Îl eu întreb cu jumătate de gură, respirând greu și apăsat datorită şocului prin care tocmai am trecut.
-Slavă cerului, ești teafără. Ce cauți de una singură pe plajă? De ce stai udă până la oase pe malul mării?
-Malul mării? Cum am ajuns pe mal, acum o secundă eram în apă... Dar, nu asta contează, trebuie sa îți spun ceva. Tată, eu, cred că am văzut un...
-Ha? Madison, te-ai rănit la cap atât de rău încât ai început să îți imaginezi lucruri? Spune el, intrerupându-ma, schoțând un zâmbet isteric cu jumătate de gură. Esti oarbă din nastere, ai uitat?
A spus toate acestea pe un ton iritant, cuvintele au fost dure, mult prea dure pentru un copil de cinci ani ca mine. Sunt constientă de "micile mele probleme", de ce intotdeauna cineva trebuie sa imi reamintească? Pentru mine, faptul că Cel De Sus nu m-a înzestrat cu toate cele cinci simțuri biologice, ci doar cu patru, toate făcând exceptie văzul, este un coşmar, un coşmar mult prea realistic.
//end flashback//
Pe atunci eram doar un copil mic si naiv, nu aveam idee cat de importantă va deveni seara aceea in viața mea, mă schimbam in funcție de bătaia vântului, dar în timp am învățat să lupt, sunt sigură pe mine si nu voi da înapoi. Nu mă voi lăsa intimidată de vorbele celor ce mă cred nebună, și, intr-o bună zi, le voi dovedii tuturor, adevărul gol goluț, servit cald. Însă, dacă nu m-a crezut nimeni până acum, nu mă vor crede nici de acum înainte, am nevoie de dobezi concrete. Sunt sigură că am văzut ceva ce îți dâ fiori pe şirea spinării, în ciuda dizabilităților mele
Brusc, îmi amintesc cuvintele tatei "tu ești oarbă, orbii nu pot vedea". Această propoziție m-a dărâmat psihic acum treisprezece, cuvintele sale reci înca sunt prea dure, chiar si pentru vârsa mea acutală
_______________________________________________________________________________________
