Este noapte. Sau dimineață? Nu îmi pot da seama. Zilele acestea târzii de iarnă, când noaptea pare atât de lungă, mă derutează complet. Mă uit din nou la ceas. Ora 4.52. Încă o noapte irosită. Închid ochii și îmi repet în gând ‘hai adormi odată!’. Degeaba. Știu că somnul meu a fugit deja, fără a mai avea șanse să se întoarcă prea curând. Mă așez mai confortabil, iau perna în brațe și îmi aduc aminte de visul de care nu pot să scap de 5 nopți încoace…
”Soarele este pe cale să apună. Cerul pătat în nuanțe de roșu lăsat în urma lui, duce cu gândul la paleta de culori a unui pictor nebun. Sunt eu. Mă aflu într-o cameră necunoscută, unde praful domnește pretutindeni. Nu mă simt în pericol. Cumva încăperea mă face să mă simt primită, așteptată, chiar dacă nu am mai văzut-o niciodată până atunci. Studiez ce este împrejurul meu. Un pat cu spetează, un dulap de proporții considerabile, o bibliotecă veche, o masă de scris acoperită cu teancuri de cărți și foi, o oglindă. Singurul lucru care îmi trece prin cap este cum aș putea să fur dulapul. Mă bufnește râsul de gândurile mele ridicole.”
Mama intră la mine în cameră. De ce e trează de la 5 jumate dimineața?! O întreb ce s-a întâmplat. Se sperie și se uită urât la mine. Mă întreabă de ce nu dorm. Îi spun că nu pot, că am încercat, că nu mă ia somnul. Își dă ochii peste cap, ia ceva de la mine din sertar și îmi zice în sictir să citesc o carte. Nu dezamăgește niciodată. Iese. Da fix de carte am eu chef acum. Și totuși…poate mai târziu…
”Ușa se deschide. Mă întorc și îl văd. ‘Haide’ îmi spune. Îl urmez pe un coridor lung și întunecos. Ține o lampă cu gaz în mână. E ciudat cum casa este cufundată în întuneric. Scările scârțâie sub apăsările pașilor noștri. Nu se uită înapoi, dar știe că sunt acolo urmându-i fiecare mișcare. Nu știu exact cine este, dar știu că îl cunosc. Nu de ieri, de azi, de o viață întreagă. Nu are nume și totuși simt că știu cum îl cheamă. Suflă în lampă și stinge lumina. Ferestrele sunt acoperite de perdele grele de catifea care se luptă cu îndârjire cu lumina mocnită care dorește să intre. Stăm pentru o secundă în întuneric. Deschide ușa și îmi face semn să ies afară. Curtea este acoperită de nisip. Gardul micuț de lemn înconjoară ce a vrut să fie cândva o gradină. În afara lui se întinde plaja. Singurul lucru care încă se distinge este poteca pietruită. Portița de la capătul ei se mișcă monoton în bătaia vântului, scârțâind nepăsătoare. Briza mării îmi mângâie obrazul și îmi răvășește părul. Se anunță o seară rece.”
Mă ridic în pat în capul oaselor și mă sprijin de perete. Mă uit afară pe geam unde cerul începe ușor să se lumineze, încercând să anunțe venirea unei noi zile. Îmi strâng plapuma în jurul meu și închid ochii.
”Mă ia de mână și ne plimbăm pe plajă. De ce nu spune nimic? Știu că probabil nu-și va mai aminti de mine la un moment dat, dar încerc să alung cu îndârjire gândul acesta din minte. Nu aș putea să cred că și el este asemenea celorlalți, care iubesc și uită, fără să considere nimic etern, nimic definitiv. Se oprește și mă sărută. Simt cum hainele lui emană acel miros subtil de cafea și tutun care i se potrivește atât de bine. Îmi pune pe umeri hanoracul lui și mă ia în brate. ‘Și acum…?’ l-aș întreba. Dar întreb degeaba. Eu știu asta, el știe asta. Este firea lui, iar eu am acceptat-o cu mult timp în urmă. Îmi dă drumul și se dă un pic înapoi. Nisipul fin se mișcă în jurul nostru. ‘Trebuie să plec’ îmi spune. Îl privesc cum se îndepărtează, cum distanța dintre noi se mărește, urmând ca tot ce va rămâne se fie spațiu gol și tăcere. Dar nu vreau să renunț, nu și de data asta. Încerc să îl urmez, să îl strig, să ajung la el. El se oprește din mers și eu ….”
…..mă trezesc. Oftez. Cerul se luminase considerabil. Mă dau jos din pat și încep să scotocesc prin dulap. După multe eforturi, scot de acolo un hanorac negru cu fermoar. Îmi bag nasul în el și rămân așa câteva secunde. Îl privesc cu gândul în altă parte. Îl pun absentă înapoi de unde l-am luat și arunc un maldăr de haine peste el, în timp ce singurul lucru care îmi trece prin minte este un citat de-al lui Blaise Pascal: ‘Inima are motivele ei, despre care rațiunea nu știe nimic.’ Mi-aș fi dorit să nu fie așa.
