Doi de inimă neagră

douăzeci și opt

Mâna fetei scoasă pe geamul mașinii, părul ei închis ca negrul pur mișcat de vântul calm și privirea ei fixată spre cerul plin de culori vii, felinarele stradale înalte care nu aveau nici o importanță în fața orizontului spre care mașina neagră și lucioasă se îndrepta.

Toate erau obișnuite dar toate sunt ireale. Toate erau noi, iar toate erau cauza iubirii lor.

Federico conducea spre plajă, privind cum traiectoria lui dreaptă ducea spre Oceanul Atlantic.

Oceanul le întâmpina privirea cu reflexia amurgului perfect. Apa lui albastră și curată părea colorată în mii de nuanțe, toate din pânza cerului.

Parcarea era aproape de plajă, unde au lăsat mașina. Au luat-o încet, pas cu pas spre nisip.

Și-au dat încălțămintea jos, mai apoi luând-o cu ei, în mână.

Beatrice a pășit prima, urmată de Federico, purtând un zâmbet larg și sincer. Un zâmbet pe care băiatului îi lipsise mult timp.

Fata începea să facă pași eleganți ca cei de balet, acei pași pe care doar ea îi putea simți mai bine.

Mergând tot mai aproape de malul oceanului a început să se învârtă. Pletele ei lungi au început să formeze un dans, ridicându-se de pe geaca ei de blugi. Rochița ei rozalie cu floricele forma un dans în jurul ei.

Fugind spre ocean, cu papucii în mână și învârtindu-se grațios, iar Federico în spatele ei tot timpul, privind-o cu drag.

"- Hai mai aproape." A strigat ea la băiat.

Atitudinea ei copilăroasă și maturitatea din ochii ei, deși sunt lucruri opuse, o completau perfect. Ea era ea și Federico o iubea.

Tălpile ei pline de nisip au ajuns în dreptul apei, valurile oceanului începând să le ude.

Federico s-a apropiat de ea, urmând să i se udă, și lui, picioarele.

Fata privea tot mai fericită spre apa clară și cerul care-și pierde din culori și începea să adăpostească stelele care începeau vag să se arate.

Culorile nu mai erau atât de vii dar chiar și acea tranziție o făcea fericită.

Băiatul pe care îl iubește și cel care o iubește era lângă ea.

Mama și tatăl ei poate erau două stele care, din punctul ei, străluceau mai tare. Avea totul în acel moment.

Liniștea valurilor, briza care încă îi zăpăcea părul, mâna ei apropiată de a lui, priveliștea demnă de admirat, tălpile ei umezite înapoi pe nisipul care îi gâdila pielea. Pentru câteva momente nu voia nimic mai mult.

S-au așezat pe nisip puțin mai departe de mal, Federico s-a oferit să-și pună jacheta pe jos.

"- Cu un an în urmă.."

"- Știu, știu.."a tăiat-o băiatul.

"- Doar un ultim lucru vreau să mai fac."

Un moment de pace și liniște pentru toată liniștea și pacea pe care nu au avut-o cât au fost în viața.

Beatrice s-a ridicat și scoase din buzunar o brățară. Brățara pe care o văzuse la mâna mamei sale al cărui corp neînsuflețit era transportat pe targă, în noaptea în care au murit.

"- Ce vrei să faci?"

Beatrice ignoră întrebarea băiatului și fugi spre apă.

Cu toată forța și durerea pe care o acumulase în totul acel an, a țipat:

"- Din liceu pentru totdeauna."

O părăsise: orice urmă de putere, de curaj și poate chiar și de durere.

A aruncat brățara cât de tare a putut, cât mai departe de mal. A făcut contact cu apă, câteva picături sărind iar mai apoi plecând spre larg, cu toată amintirea lor.

Picioarele i-au cedat și a căzut în genunchi pe nisipul rece, lacrimile îi cădeau ca un rău plin de durere. Dar un lucru era sigur, nimeni nu putea să i le oprească.

Federico a fugit spre ea, prinzând-o și mai apoi, printr-o mișcare simplă a lăsat-o să cadă în poala lui.

"- Nu te mai răni singură, te rog." A încercat acesta s-o liniștească.

Beatrice doar îngâna câteva silabe vagi, pupila ei se dilatase iar ochii îi erau roșii că focul.

Părul ei brunet cădea peste antebrațul băiatului care avea grijă să-i șteargă atent lacrimile cu vârful degetului mare.

Beatrice s-a ridicat din capul puterilor și s-a liniștit cu greu. Se ridicase lângă băiat, stând pe propriile puteri cu genunchii la gură.

Briza oceanului făcea atmosfera mai relaxantă deși nici pe departe nu avea să fie așa. Cerul deja își pierduse din acele culori magnifice și captivante, stelele își făceau prezența în timp ce Luna forma acel cobor alb pe apă.

Ar fi dat orice ca, într-un final, doar lumina și covorul Lunii să-i despartă. Până la urmă, erau atât de aproape dar atât de departe.

"- Am nevoie de tine."

Imaginea cu cei doi stând la voia oceanului, ea lăsându-și capul pe umărul lui șoptind acele cuvinte care l-au paralizat pe băiat.

A mai privit-o o dată, sperând că-și va repeta cuvintele sau că nu auzise bine.

Realitatea îl lovise, fata chiar spusese acele cuvinte.

Luând puțin nisip plin de scoici ascuțite l-a privit pe băiat zâmbind infantil:

"- Nu mai vreau să mă rănesc, îți promit. Am nevoie de tine, dar mai mult de atât."

Nisipul căzuse ca într-o clepsidră înapoi pe sol, ea încă procesa să vadă dacă ce spusese îl afectase pe Fede.

"- Cum mă vrei?"

"- Mai mult decât suntem acum."

Beatrice răspunsese imediat, la fel de repede urmând să regrete.

"- Uite, te doresc! Doar că e posibil ca asta să nu fie ceva de durată iar după ne vom urî ca foști iubiți iar prietenia noastră, cea de acum, nu va mai putea fi la fel."

"- Nu poți fi prieten cu cineva pentru care ai avut sentimente." Citase ea.

Ambii se uitau nedumeriți spre ocean și valurile pe care acesta le făcea în tăcere.

"- Hai să încercăm." -a spus Trice.

Federico rămăsese împietrit, nu știa ce să facă. Era la început de drum.

Ambii erau la început de drum, niciunul nu mai avusese o relație. Nu până acum.

"- Uite. Am o propunere. Dacă până la sfârșitul verii vom rezista și vom rămâne împreună, vom duce lucrurile la alt nivel, odată cu facultatea. Dacă nu, ne va fi clar că ne e mai bine unul fără celălalt. Dar dacă o vom face, sper să fim niște bătrânei drăguți și împreună." Odată ce spunea acele vorbe, fata se apropie tot mai mult de buzele lui.

Și așa avea să înceapă povestea lor de dragoste. Ultima lor promisiune de durere, primul lor sărut nonșalant.

Un sărut plin de fapte și o poveste pe care au s-o spună copiilor la nesfârșit: Federico Sant și Beatrice Fill.