Lost In The Past [Boy×Boy]

I

Căutam camera cu numărul 306, încercând să nu mă lovesc de multitudinea de studenți.

Primul an de facultate. Acest an va însemna schimbarea mea, noul meu început, și în același timp ultima mea speranță pentru o viață mai bună.

După moartea părinților mei am pierdut cu adevărat totul. Bunici nu am, deci m-a luat în adopție -mai mult forțat, pot spune- sora mamei, mătușa Valerie. Nu prea mă are la suflet, ținând cont că între ea și mama a existat un conflict imens, dar cel putin a avut grijă de mine cum a știut ea mai bine. Chiar și așa, nu sunt prea apropiat de ea, acasă abia vorbiind.

Moartea celor mai dragi fințe pentru mine a avut un impact puțin zis mare asupra mea. Înafară de el alți prieteni nu am avut, iar după accident nici că am mai interacționat cu altcineva în vreun mod special. Mătușa Valerie a fost nevoită să mă ducă la un psiholog, deoare ce începusem să am coșmaruri noaptea și atacuri de panică, devenind tot mai fregvente.

După lungi căutări dau în sfârșit de camera mea de cămin. Introduc cheia în ușă, deschizând-o și intrând înăuntru.

Nu pare a mai fi cineva momentan.

Camera nu era cine știe ce. Avea o baie, o bucătărie și încă o cameră în care se aflau două paturi în ambele colțuri ale camerei, având lângă ele câte o noptieră, plus un dulap lângă ușa bucătăriei.

E bine măcar că nu am nimerit într-o cameră cu mai mult de două persoane.

Nu sunt o fire prea sociabilă, iar când spun nu prea mă refer la deloc! Prieteni nu am. Singurele persoane cu (,) care mai socializez ar fi mătușa mea ocazional și cu încă doi colegi din liceu. Mare lucru nu pot spune că vorbesc cu ei. M-au băgat într-un grup în care suntem toți trei, dar de obicei le ignor mesajele.

Îmi las troller-ul lângă pat, apucându-mă să despachetez. Mare lucru nu mi-am luat. Mai mult spațiu ocupă cele două pături pe care le-am luat la mine decât hainele mele.

Îmi așez hainele în ultimul compartiment al dulapului, aruncându-mă în patul moale. Norocul presupun că era faptul că paturile aveau așternuturile sale, doar o plapumă ar mai lipsi. Cerșafuri sunt cu miile în micul sertar ce se deschidea din pat.

Parcă ieri mă jucam în spatele casei cu noroiul de după ploaie, iar mama și tata încercau să mă curețe. Încercau să nu își arate mânia pe față în momentul în care după ce mă spălau, fugeam din nou în nămol.

Mama ce îmi citea povești noaptea făcându-mă să adorm, iar tata ce mă lua cu el la muncă, doar pentru a petrece și mai mult timp în preună.

Și el! El, cel care îmi aducea mereu zâmbetul pe față când mă întristam. El, cel care avea grijă de mine, el fiind mai mare și mai cu capul pe umeri. El, cel care... din pricina greșelilor mele m-a părăsit în câteva clipe...

Nu pot minți, când mă gândesc la el mă cuprinde o stare de nostalgie. Îmi este dor de el! Parcă mai dor decât de părinții mei... . Iar singurul ce a stricat întreaga noastră prietenie am fost eu...

Aud ușa cum se deschide, ridicându-mă repede. În cameră intră un băiat cu părul șaten, îmbrăcat cu o cămașă, iar peste ea un plover bej, cu ochelari rotunzi, și două geamantane după el.