Tăcută ființă, nu mă privi
De parcă nu m-ai cunoaște,
De parcă nu ai mai fi văzut
Ochii căprui ai epavei
Muritoare, din fața ta.
Nu îmi spune că lacrimile
De pe chipul meu
Nu îți aduc aminte
De tine, de acum și de pretutindeni.
Părul dezordonat, cearcănele vineții
Și necurmatul tremur al vocii
Nu pot fi vindecate cu un zâmbet,
O știu.
Dar tu, ființă?
Tu mă cunoșteai
În vremurile în care
Singura ta grijă
Era rana genunchiului,
Nu julitura inimii.
De ce oglinda asta
Îmi amintește mereu
Că nu pot picta un zâmbet?
De ce mă ancorează
În trecuturi din prezent
Și mă lasă cu nostalgia
Unei ,,eu" pierdute
Printre lacrimile copilăriei?
Căci lacrimile de acum
Îmi sunt străine,
Îmi dezbracă trupul de suflet
Și mă lasă pradă propriilor
Demoni nepieritori.
Mi-am pictat chipul și inima
Și am să încerc să mă fac
Nevăzută, printre rândurile
De iluzii muritoare -
Un zâmbet forțat
Și multe măști de marmură.
9 martie 2021
B.M.N.
CITEȘTI
Printre pliurile inimii
PoetryNemurirea nu poate fi persiflată, ci transpusă în versuri. Iată o nouă perspectivă asupra vieții, reflexia unui ciob dintr-o oglindă spartă, a paradoxurilor stelelor, a cuvintelor ascunse printre pliurile sufletului meu. NOTĂ: Poeziile marchează evo...
