Neajunsuri. Oh...firea umană e plină de ele. Sunt uman deci în consecință sunt un mare nul incomplet...dar cu pretenții.
De ce simțim oare nevoia de a avea mai mult? Simplu: pentru ca primim. Odată cu posedarea a ceva...orice lucru fie el material, moral, spiritual sau sentimental ridicăm dorințe ideale, despre care, în sinea noastră deja știm că nu le vom atinge.
În căutarea falsei sau temporarei fericiri ne mutilăm inconștient sperând la o recompensă. Merită oare sa ne sacrificăm pentru o recompensă instabilă? Pentru ca știm...nimic nu e stabil. Știm oare când să ne oprim? Cu rușine...recunosc că nu.
Însă rareori chiar luptăm cu adevărat pentru ceva...iar atunci în miopia momentului nu luptăm pentru ceea ce trebuie; toți dorim totul însă nu facem nimic în privința asta. Suntem doar niște lacomi ce pândesc orice ocazie de a stârpi pe altcineva care vrea același lucru ca si noi, rareori aspirăm la lucruri mărețe, ne oprim pe plajă in așteptarea ca cineva să ne aducă barca iar noi să o furăm. De ce? Pentru ca ne este frică de eșec. Societatea nu ne oferă opțiunea de eșec. Iar noi facem parte din societate...
Un alt motiv ar fi lenea execrabilă în care ne sufocăm plăcut, scărpindându-ne lent în fund cu aceași mână cu care ne hrănim în dulce dar profund amar legănat al hamacului nepăsării.
Cu toate acestea noi avem neajunsuri constant...cratere ce secătuiesc mările eforturilor depuse. Noi dorim...dar nu ne înfăptuim râvnirile, acționăm...dar în beznă refuzând lumina, avem...dar nu ne săturăm, primim...dar nu oferim. Prea complex, prea puțin timp, prea mult somn...neajunsuri.
