Sterling Heights
M-am trezit cu o puternica durere de cap, dupa o noapte in care nu am avut parte de prea mult somn. Sa fi fost efectul medicamentelor? Probabil. Nu aveam timp sa ma gandesc la asta, trebuia sa ajung cat mai repede in Sterling Heights.
M-am imbracat repede, am iesit din casa, am incuiat usa si am coborat scarile grabit.
Cand am iesit din bloc, un vant taios m-a lovit direct in fata. Stiu ca vremea poate fi inselatoare, dar era neobisnuit de rece pentru o zi de aprilie. Mi-am continuat drumul pana la masina cu ochii aproape inchisi, din cauza aceluiasi vant. Ajuns la masina, am intrat inauntru, fericit ca scapasem de vremea stranie.
Ca de obicei, trebuia sa mi se intample ceva rau, altfel nu as mai fi fost eu insumi - masina mea nu pornea. Am incercat de nenumarate ori, si totusi, nimic. Am hotarat sa iau autobuzul, insa trebuia sa ma grabesc. Odata ajuns in statie, am urcat in autobuz si m-am linistit - urma sa ajung in Sterling Heights la timp.
Toate persoanele din acel autobuz zambeau neincetat. Eu, in schimb, nu puteam schita nici macar cel mai mic zambet. Aveam o singura expresie faciala: simpla, serioasa, uneori poate chiar sumbra.
Ajuns la destinatie, am coborat incet. Voiam sa ma intorc inapoi in patul meu, sa uit motivul pentru care venisem aici, dar nu puteam sa o fac - as fi fost cel mai rau prieten din cati au existat. Am intrat in cimitirul Crooks Road cu pasi grei. Singura parte buna din tot ce se intampla in acel moment era aceea ca nu intarziasem. Era inmormantarea prietenului meu, Dean. M-am apropiat de trupul sau, iar cand am ajuns langa el inghetasem din nou, insa de data asta nu din cauza vremii. Era greu de spus care din noi era mai rece.
Mi-am luat ramas bun pentru ultima oara, si am pornit catre statia de autobuz.
"Numar Privat"
Am urcat in autobuz, de data aceasta calm. Autobuzul era gol, insa nu am bagat de seama acest lucru... Eram rupt de realitate, avand in minte zeci de intrebari legate de moartea lui Dean, insa nici un raspuns.
Gandurile mele au fost intrerupte la scurt timp de un ras spontan. M-am uitat la soferul autobuzului - avea o expresie ce transmitea tristete, dar radea in hohote. Parca as fi asistat la manifestarea unui suflet vesel intr-un trup trist. Vazand ca nu se opreste din ras, am decis sa il intreb ce se intamplase.
"Scuzati-ma ca va intreb, dar... De ce radeti asa tare?"
Nu am primit nici un raspuns. Dimpotriva, rasul lui devenea tot mai isteric. Am hotarat sa cobor la urmatoarea statie. Cand s-au deschis usile autobuzului, am dat sa cobor, dar am fost uimit de un lucru - soferul se oprise din ras. M-am intors sa vad daca se intamplase ceva. Acesta se uita la mine cu un zambet infricosator pe fata.
"Ne vedem la Crooks Road curand!"
Apoi incepuse sa rada din nou, de data asta intr-un mod atat de inspaimantator incat am incremenit. M-am dat jos repede si autobuzul pornise, insa soferul ma privea cu aceeasi expresie intimidanta, pana disparuse in valurile noptii. Da, "valurile noptii". Acea intamplare parea sa fi durat mai putin de 10 minute. Nu aveam nici cea mai vaga idee de ce orasul era deja cuprins de intuneric.
Eram la 3 strazi distanta de casa, asa ca am decis sa merg pe jos. Pe strazi era o liniste solemna. Ma simteam ca singurul locuitor al orasului, prins in pustiu.
Am inceput sa aud pasi. Ar fi fost ceva obisnuit in majoritatea cazurilor... Insa nu si acum. Erau pasi de pantof, dupa sunet. Ecoul se auzea ca intr-un muzeu. La un moment dat, se auzeau tot mai des, ca si cum persoana ar fi marit pasul, asa ca am luat-o la fuga. Am ajuns in fata blocului, si nu parea sa se mai auda nimic - liniste solemna din nou.
