Afara vantul biciuia furios, padurea gemea sub loviturile sale, frunzele fosneau cu durere cand se desprindeau si zburau, iar stropii de apa loveau geamul ferestrei. Clarul de luna nu indraznea sa patrunda prin draperiile trase, iar camera era cufundata in intuneric. Absolut nimic nu conta. In pat era cald, iar fata nu indraznea sa deschida un ochi. Somnul dulce o cuprinse, iar furtuna ce putea fi vazuta ca nenorocire de oamenii normali, pe ea o facea sa doarma mai bine. Sa simta partitura pe care o visa mai bine in degete.
Deasupra paturii isi ridicase mainile, pozitionandu-si degetele pe clapele ce le visa, si incepu sa cante Nocturna lui Chopin. Repetase melodia de multe ori, adesea ca acompaniator pentru fratele ei. O facea sa planga. Vioara lui plangea, iar fata plangea cu ea. Chiar si printre lacrimi, canta. Chiar si in somn, isi misca degetele si canta noaptea cand oboseala dainuia.
Cand era mica, mama ei ii spunea povesti. Stia acum ca le inventa pe moment, iar la acea varsta era normal sa fie usor de impresionat cu basme pentru copii. Povestiri inocente despre dragoste, dar si suferinta. Deoarece suferinta reusea sa intre si in cele mai luminoase suflete. Intre timp, fata isi facuse povesti in mintea ei care sa danseze pe melodiile interpretate de ea.
Nocturna si-o imagina ca o poveste despre o zeita a noptii. O zeita ce a ajuns sa planga noaptea si sa biciuiasca padurile.
Luna stralucitoare veghea in noapte, senina si zambitoare, oferind lumina oamenilor impreuna cu invataceii ei ce i se alaturau licarind impreuna. Ochii ei decolorati zareau oameni. Urmareau cu curiozitate viata lor de noapte, cand mastile zilei cadeau si chipul adevarat iesea la suprafata in intimitatea camerei. Amorezii erau favoritii zeitei. Tineri care se strecurau din casele parintesti si ajungeau in refugiul secret. Sarutari arzatoare ce ramaneau ca urme arzand pe pielea lor fragila Eea le vedea pe toate. Isi odihnea capul de maini si privea curioasa.
Nu intelegea fiintele acestea, dar asta ii placea. Nu putea intelege de ce faceau asta, dar voia sa o faca. Dragostea era un mister in lumea ei singuratica.
Nicio secunda nu se gandise la posibilitatea de a cobori de luncile muritorilor, pe piscurile inzapezite sau pe malurile lacurilor pline de nuferi. Voise mereu sa vada fiecare om, sa ii vegheze din locul ei. Sa le vada operele, scriind, pictand sau manuind instrumente privind-o pe ea parca fiind muza lor.
Totusi, oricat de frumos era sa fie privita, niciodata nu a simtit pic de caldura. Sotul ei abia o privea, uneori abia o lumina. Sotul ei era departe, iar ea tot mai trista. Asta cand intr-un final vazu pe o campie plina de flori albe un barbat intins pe iarba langa o cabana slab luminata. El intinse mana spre cer, parca incearcand sa o cheme. Vazand-o cu speranta si sclipire in ochii mari si gri. Inima zeitei tresari, iar buzele se curbara int-un zambet gingas ce nu putea fi ascuns.
Pe o raza de speranta ea cobori, alba ca laptele, cu parul gri si plin de stele, trupul gingas zgribulit de frigul aerului. Era prima oara cand pielea ei simtea ceva. Tanarul o privi surprins. Picioarele ei goale alergand prin iarba umeda, talpile ei fiind gadilate de firele mici ce ieseau din pamant. Miscarile ei erau anormale, fluide in aer. Mai mult se simtea ca un zbor.
Umerii acoperiti de praf de stele fusera repede invaluiti in haina barbatului. Acum se facuse constienta de alta senzatie. Caldura. Si era placuta. Constelatiile de pe nas si obraji licareau in intunericul noptii. Ochii plini de sperante si fericire erau deschisi si il priveau pe barbat in timp ce inimile lor tresareau nebune in tandem, atat de tare ca le puteau auzi.
In zorii zilei zeita se intorcea la locul ei, unde dormea. Sotul ei nu trebuia sa o vada cu barbatul. Sa vada ca ea iubea pe cineva si la randul ei era iubita. Insa somnul ei nu mai era linistit. Entuziasmul o tinea treaza, iar uneori voia sa fuga mai repede la iubitul ei, in bratele lui arzande, sa ii simta buzele peste ale ei.
Tentatiile au facut-o sa renunte la gandul pericolului, iar cu doar cateva minute inainte de asterenea noptii ei se refugiase in bratele muritorului.
Cand se intoarse in zori, nu intampinase nimic. Sotului ei nici nu-i pasa. Astfel ca zeita a devenit mai neglijenta, insa faptele ei urmau sa aiba consecinte severe.
Pe raza ei de speranta se cobori iar cu doar cateva minute de apus, trupul ei gingas zgribulit de aer, iar pletele ei cu stele batute de vant. Fugea cu talpile goale pe iarba umeda ce o gadila, insa se opri. Ochii ei fara de culoare se marira iar gura incepu sa-i tipe de spaima. Iubitul ei era acum mort, devenind flacari ce se ridicau la cer. Stia cine facuse asta, stia ca era acolo, insa suspinele ei continuau iar pieptul ii urla.
Din acea zi era mai luminoasa pe cer, dar nu de fericire. Sotul ei o privea mai atent, ca ea sa nu mai fuga. Zeita nu isi mai deschidea ochii asa des, insa atunci cand ii deschiea si daca vedea amorezi, urla in durerea pierderii ei. Urla cu durere. Afara vantul biciuia furios, padurea gemea sub loviturile sale, frunzele fosneau cu durere cand se desprindeau si zburau, iar stropii de apa loveau geamul ferestrei.
Usa se deschise iar barbatul cu parul brunet intra peste fata ce dormea ghemuita printre pernele imprastiate si cu patura pe cap. Partiturile umpleau podeaua din jurul patului. Cel mai bun acompaniator pe care putea pune mana era o fata cu parul zburlit si dormind ca un copil mic. Nu ofta, nici atat. In final doar trase patura de pe ea si o sperie. Tot ce facuse fata era sa se intoarca pe cealalta parte cu spatele la el.
— Ai exersat? Vocea ii era grava de parca n-a dormit toata noaptea. Ceea ce era posibil, era inceputul primaverii.
— Da, da... murmura ea. Am visat destul cat sa-l stiu. Stai calm, eu ma voi descurca. Mereu o fac.
