Doi de inimă neagră

patruzeci

Acea veste i-a lăsat inima amară lui Beatrice. Se gândise mereu la momentul în momentul în care se ba căsătorit încă de când era o fetiță de doar patru, cinci anișori.

S-au bucurat enorm pentru prietenii lor, așa cum era și firesc. Hardin și Beatrice s-au comportat normal deși din seara respectivă fata rămase întristată, fără vreun motiv anume.

Au participat la cununia civilă iar mai apoi, au sărbătorit o noapte întreagă deși ei doi nu erau adepții unei nunți imense.

Părinții lor erau mai fericiți decât ei, cel puțin în unele ipostaze.

Dansa și vorbea cu Federico doar de dragul celor din jur, încă nu se simțeau la fel de bine pentru un nou început.

Seara lor era pe terminate iar fiind deja târziu, tot în acea zi, la amiază, trebuiau să fie la facultate.

Ultima lor zi de facultate, ultima zi de învățământ. Și-ar fi dorit ca părinții lor să îi vadă purtând acea capă specială, așa cum mereu au dorit.

"- Vrei să plecăm?" a întrebat-o Federico, știind că melodia avea să se termine cât de curând.

Fata rămase cu capul la pieptul ei și astfel ascultându-i ușor bătăile agitate ale inimii.

Chiar și în acea gălăgie auzea inima care știa că bate doar pentru ea, inima de care s-a îndrăgostit și pe care voia să o lase să plece. Cumva bătăile acelea îi stârneau lacrimi infinite pentru că știa că prea curând nu avea cum să mai simtă acel lucru.

"- Trici.." a legănat-o încet Fede, prinzându-și mâinile în jurul umerilor ei.

"- Hm? Da?"

"- Te-am întrebat dacă vrei să plecăm.."

"- Mai stai puțin așa!" a exclamat fără să-și dea seama, astfel băiatul o învârtise marcând sfârșitul coregrafiei.

Brusc momentele ei din cariera baletului și atingerile lui i se derulau în minte, buzele lor fiind prea aproape.

Gata să o sărute, băiatul a fost întrerupt de vocea ei blândă și tremurată:

"- Putem merge acum.."

După ce și-au luat rămas bun de la miri și părinții lor, au plecat spre parcare.

Zorii zilei începeau să se arate iar în capul ei nu se derula decât un singur moment:

Iar mireasa va arunca buchetul în trei.. doi.. unu.. .
În acel moment, deși nu era prea fericită se afla în mijlocul mulțimii fe domnișoare. Făcea asta pentru Sophi, prietena ei. Dacă ea nu era fericită nu trebuia să îi fure zâmbetul.
Înainte să fie trezită din mica depresie pe care o cumulase, o forță apăsătoare i s-a presat peste mâini. Nefiind atentă la ceea ce se petrecea în jur, i-a luat puțin timp să realizeze asta.
Petalele trandafirilor roșii ca sângele îi mângâiau pielea degetelor micuțe. Când avea să-l scape pe jos, o petală zburând și căzu în palma ei. Toate fetele din jur începeau să se bosumfle, voiau acel dar. Acel dar o alesese pe ea, nu ea pe el.
Privind petala din palmă a strâns-o ușor, la fel cum făcu și cum buchetul de trandafiri, nepăsându-i de cum spinii îi împungeau pielea catifelată.
A simțit brațele lui Sophi în jurul ei, neștiind cum să reacționeze a ridicat buchetul la piept, fără vlagă.
Ridicându-și privirea a întâlnit-o pe a lui Federico, cel care aplauda zâmbind la fel de trist ca ea.

"- Beatrice." a simțit ușor cum glasul lui o trăgea înapoi la realitate or mâna lui îi atingea coapsa.

"- Da."

"- Te-a strigat de mai mult ori și nu ai răspuns."

"- Nu contează, mergem spre casă." A spus răspicat și dându-i mâna la o parte.

Zorii le luminau irișii iar culorile răsăritului calmau cerul și orice tensiune putea încerca să apară.

Părul ei era vâlvoi iar băiatul a continuat să conducă spre casă, admirând peisajul.

"- Se pare că ai încălcat una dintre reguli."

Dându-și seama de ceea ce făcuse doar a zâmbit, a continuat să privească pe geam chiar dacă refuza să creadă, știa că are dreptate.

Ajunși acasă, ora festivității de ceremonie era tot mai aproape.

Ambii și-au luat o ținută de zile mari și au ieșit pe ușă zâmbind.

Înainte ca ei doi să intre în curtea facultății, rochia ei necesita o mică ajustare.

O fetiță mică a trecut pe lângă ea, alergând spre curtea școlii.

"- Mamii, îmi vei da voie să devin balerină?"

"- Nu, știi foarte bine că nu este nimic de viitor acolo."

Auzind vocea groasă și zguduitoare a femeii aproape că îi venea să plângă când și-a adus aminte că la rândul ei, avusese aceeași discuție cu mama ei. Mama ei..

Lacrimile ei începeau să se arate la colțul ochilor ei de cristal, un singur gând îi putea ocupa cerebelul. Dorul de părinții ei, de ziua asta.

Cum că în ziua asta, tatăl ei trebuia s-o strângă la braț și s-o cicălească încontinuu cum că fetița lui a crescut. Mama ei ar fi trebuit să îi așeze rochia movalie și să îi sărute frunte.

Parcă nu voia să ajungă acea zi doar din lipsa lor, a micilor gesturi pe care ei, ca familie le aveau.

Văzând-o pe fetița cea mai arătând cu degetul spre cer, visând la fel cum o făcea și ea cândva i-a mai dat o ultima speranță.

Anii o schimbaseră, diferența de maturitate din copila respectivă și ea era majoră dar știa că nu ar mai putea fi niciodată la fel. Acel copil putea vorbi zile întregi despre școala de balet perfectă dar ea nu-și mai putea deschide durerea în fața nimănui.

Timpul nu l-ar fi putut da înapoi niciodată dar un lucru își dorea să îl fi știut de mică:

Timpul este numărat dar doar dacă numeri timpul faci timpul numărat.

Nimeni nu avea de unde să știe dar ea cu siguranță, deși nivelul inteligenței la vârste fragede nu este unul ridicat, ar fi încercat să valorifice timpul.

Doar dacă numeri timpul faci timpul numărat iar ea încă pierdea mult timp la răscrucea dintre a fi îndrăgostit și a iubi.

Era îndrăgostită de Federico dar avea să-l iubească peste ani.

Pe părinții ei îi iubea din clipa în ceva a putut respira sau a putut gânguri acel sunet, 'te iubesc'.

Niciodată nu s-a gândit la el și cât de greu i-a fost să-și abțină lacrimile față de ea, în speranța că așa nu o va răni mai tare pierderea ei. Făcea asta să-i fie ei bine dar niciodată nu a apreciat asta iar când l-a rănit, a plâns de fața cu ea astfel încât stârnise acel sentiment de ai fi lui bine.

"- Beatrice?" a șoptit luându-i talia în brațe.

"-Vreau să deschid o agenție de balet."