Beatã cu sentimente♡

Adio...

    Adio...Cum sa ne luam adio când vrem sa rămânem? Cum sa ne luam adio de la părți din noi? Cum sa plecam înjumătățiți, sa lăsăm o parte din noi acasă?  Destinul cel ce ar trebui să ne aducă zâmbete, ne supune să plătim consumația într-un pub de fițe în care nici nu am călcat. Ce e coreeeeect?  Durerea e corecta? E corect să spunem acasă unui pat rece, unui aer străin? E corect sa muncim și sa pierdem tot? E corect sa ne facem iluzii, vise? Nu e corect. Dacă e ceva ce am învățat, e că viața e mai mult nedreaptă decât cum ar trebui sa fie. Ne luam Adio de la suflete cu care ne vedeam o eternitate, ne luam adio de la nopțile pierdute, ne luam adio de la  sufletele alături de care am plâns în ritmuri discordante, ne luam adio de la copilărie, de la blestematele dimineți, de la holul liceului, de la primele zile la școală, de la cărările împleticite și de la norii gri pe care îi ignoram mai mereu, de la bunica pe care o lăsăm inlacrimata in usa, de la prieteniile a căror bucăți de infinit ne-am chinuit să le construim, de la tipul pe care l-am plăcut în prima zi de liceu, de la prima noapte în club, de la tipul de care am fost îndrăgostită nebunește, de la tipul căruia nu îi pot spune "Adio. Ai grija". Ne luam adio de la părți din noi care rămân mereu acasă, căci acasă va fi mereu acest loc în care am plâns, am ras, am trăit, am murit, am dansat, am cantat, am visat, am promis, am iubit și cel mai important- nu ne-am dat bătuți. Nu știu sa spun adio, nu știu sa dau pagina deși știu ca trec în alta lume. Nu știu sa plâng acest plâns. Urmează nopți grele încărcate de lacrimi pustiite. Adio ție visătoareo, adio ție luptătoareo cea de pe câmpuri de luptă îndoliate.