Doi de inimă neagră

patruzeci și trei

Nimeni nu putea să le mai oprească timpul, să uite ceea ce îi separase atât de mult dar, până la urmă, s-au regăsit.

Erau împreună din nou și pentru totdeauna iar nimic nu avea să le mai stea în cale.

Deși noaptea era peste tot în jurul lor în sufletele lor abia răsărise soarele, aceea era fericirea. Stelele erau mai strălucitoare ca niciodată iar Luna completa tabloul cu un contrast plăcut.

Un singur lucru îl știau și miile de stele, Luna care avea să plece spre lăsarea zorilor, Soarele care avea să le alinte diminețile, stelele care adăposteau secrete nenumărate și toate celelalte daruri cerești care au să mai trăiască generații de acum încolo. Infinitele picături de apă și restul Universului, toți băgau de seamă că deși iubirea e un sentiment pe care aveau să-l mai vadă dar nicio clipă de iubire între semeni, o secundă între Luceafăr și Lună nu va fi mai puternică decât dragostea celor doi.

Poate aveau să se uite, să nu încheie bătrânețea împreună dar întregul Univers va înțelege un singur lucru; se vor naște bucurii ale destinului și se repeta clasica poveste Romeo și Julieta de mai multe ori dar nici cei mai sortiți parteneri nu vor fi Federico Sant și Beatrice Fill.

Cum o iubit-o Federico, nimeni n-o va mai iubi pe Beatrice. Cum l-a iubit Beatrice, nimeni nu-l va mai iubi pe Federico. Cum oricine a putut să înțeleagă superficial cât de tare a durut să pierzi atâtea picături de încredere, nimeni nu o să poată înțelege de ce ei au rezistat atâta timp împreună.

Până la urmă erau copii de liceu, nu aveau să știe ce le rezervă viitorul. Iată-i aici, scriind istorie, o poveste de dragoste așa cum nimeni nu o să poată povesti.

Ei s-au înțeles cum nimeni n-o făcea iar asta avea să mai dureze până când se vor întâlni în același vis interminabil, într-o zi.

Deși noaptea zâmbea în jurul lor niciunul nu mai știa cum e să simți fericirea și împăcarea sufletească. Nu așa cum ei se simțeau în acel moment.

'Da' a spus și știa că viața avea să i se schimbe dar din toate bucățile rupte din ea afirmase că era pregătită să i se dăruiască lui.

Dacă voia să țipe cât o țineau plămânii, un singur lucru îi venea în minte:

"- Am reușit, mamă."

Ochii verzi îi sclipeau și inelul cu diamant imprima puțin din strălucirea Lunii pe degetul ei inelar. Părul i-a fost dat după ureche și un singur lucru mai putea fi șoptit:

"- Te iubesc, iubitule soț." și lacrimile își făcuseră drum pe obrajii ei.

O dată fruntea ei se lipise de a lui și au știut că nu aveau să se despartă. Băiatul i-a șoptit deasupra buzelor pline cât de mult avea s-o mai iubească de acum încolo iar din nou, chiar și după atâta timp, încă începea să se îndrăgostească.

"- Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc." a început să plângă Federico pupându-i obrazul.

Nu era momentul pentru acea decizie dar a decide să ierți e mai bine venit decât să adâncești o rană.

"- Pentru ce?"

"- Nu eram în cea mai bună faza și nu erau sigur că mă vei accepta din nou în viața ta."

"- Oamenii se schimbă, a spus apucându-i obrajii, dar iubirea mea pentru tine niciodată."

Un zâmbet timid, tipic unui adolescent îndrăgostit apăru pe buzele celor doi, mai apoi luându-se de mână.