Doi de inimă neagră

patruzeci și doi

Cuvintele lui îi alintaseră timpanul și începeau să îi răsune prin fiecare părticică din corp. Ecoul format de acele cinci cuvinte formau sentimente pe care nu voia să le simtă.

Pielea începea să devină una cu materialul subțirel al hainelor ei, de vină fiind ploaia care cădea peste cei doi îndrăgostiți.

Picăturile curate cădeau și se murdărea de o emoție intensă, o experiență pe care niciunul nu ar trebui s-o simtă..

Regretul..

Ploaia îi aducea în scenă pe cei doi porumbei, cei care fie își luau zborul împreună sau n-aveau s-o mai facă vreodată.

Corpurile celor doi începeau să tremure iar ochii vorbeau, dorindu-și ca și gurile să o facă.

Beatrice nu voia asta, nu acum. Regretul că situația devenise prea bruscată, prea lipsită de argument o neliniștea. Inima ei era împărțită în două părți nelegale.

O bucată mai mare care tânjea după el și care voia să accepte. Bucata cu mult mai mică era cea care tremura într-un colț al celor patru camere ale inimii sale. Se temea că nu mai era cale de întoarcere spre inocență, spre a fi curat și spre a învia lucrurile predestinate să moară.

Inocența era singurul lucru pe care cei doi nu-l mai puteau căpăta. O dată cu mâinile pline de vină, sânge, regret și vorbe dureroase, nu mai este drum înapoi. Deși nu omorâseră pe nimeni, zi de zi, și-au chinuit inimile în speranța că o dată ce vor fi separați, ei nu vor mai da niciodată unul de celălalt.

Inima ei era a lui pe atât de mult cât inima lui era a ei. Mereu se completează dar doar când nu aveau să mai fie una lângă alta începeau să înțeleagă că făceau parte din inima celuilalt.

Am citat pe cea mai fină hârtie, cu cea mai atentă caligrafie dar mai ales în inimă. Sunt nouăzeci și nouă la sută noi și unu la sută partenerul nostru.

Ei vor fi mai mult decât Federico Sant sau Beatrice Fill, vor fi Beatrice Fill și Federico Sant iar cale de întoarcere nu mai există.

Fie că doare sau învățăm din ea, iubirea reprezintă un sentiment pur care își pune amprenta asupra noastră. Fie că alegem sau nu, ea ne afectează, lăsând mici părți din noi celor pe care i-am iubit sau pe care îi iubim.

Dragostea ne va învață că nu este ușor să abandonezi când o simți cu adevărat dar și pierzând iubirea din tine nu vei mai privi în spate. Mereu vei învață câte ceva iar la finalul zilei vei putea spune plângând sau râzând:

-Doar pentru că am putut să te iubesc pe tine..

Așa și în cazul celor doi oameni maturi aflați atunci în ploaia densă. Nu vor mai putea iubi pe cineva la fel de mult, cu atâta pasiune.

Privind în ochii lor găseau sentimentul armonios al unei primi iubiri și cum, așa cum basmele deveneau cândva realitatea, inimile lor puteau jura că nu vor mai putea bate la fel dacă într-o zi iubirea celuilalt se va stinge.

Ritmul inimilor celor doi creștea cu cât se apropiau mai mult, fiind o situație greu de evitat și involuntar.

Federico încă stătea cu genunchiul plecat în fața celei care îl privea gata să izbucnească în șiruri de lacrimi.

Nu aveau să mai iubească pe nimeni la fel de mult iar acum nu era altă soluție mai prielnică decât să renunțe la a mai iubi.

Băiatul simțea cum crescuse sub ochii ei și cât de matur și de curajos devenise datorită ei. Avea doar douăzeci și patru de ani acum și nu era gata să aibă de a face cu o soție dar pentru ea avea să facă orice indiferent de cât de penibil arăta.

Alți bărbați la vârsta lui și-ar trăi viața dar el era un om matur cu o Beatrice Fill, o fată pe care trebuia s-o salveze. Voia să meargă la sigur, cerând să-i fie de partea lui până la ultima suflare. Riscase totul iar un refuz nu avea decât să-l deprimate și să îl oprească din a mai spera la o iubire ca a ei.

Erau mici iar gândindu-se la viitor și prezent păreau să grăbească lucrurile. Niciunul nu realizase că micuțul luase singura decizia care putea să le salveze inimile.

Aveau să clădească o nouă casă din cărți de joc dar de data asta vor juca luând regulile în serios.

Viața lor fusese un joc de cărți, dar jucat murdar și fără milă. Cu cât aveau să trăiască mai mult, cu atât rămâneau fără cărți.

Iar viața este un joc de cărți, dai cât vrei și primești cât vrea adversarul.

La final jocul are un singur câștigător, un singur pierzător dar fiecare are nevoie să își aleagă adversarul. Cei doi nu se aleseseră deloc bine, cu cât jucau, cu cât își dăruiau, ambii au luat foc și au pierdut împreună.

Gata să se dea bătut, nevăzând o urmă de coerență în ochii fetei, băiatul voia să se ridice din postura jenantă în care se trase singur.

Cu lacrimi învelidu-i irișii, se uită cum ploaia îi murdărise papucii dar încă spera la o urmă de milă de la Beatrice pentru inima rănită pe care o avea deja.

Înainte să se ridice și să-și ceară scuze, buzele fetei se mișcaseră iar inima a luat-o la goană departe de locul în care cei doi se aflau:

"- Da."