- Cum se simte pacienta noastră azi? întrebă doctorul Whitticomb în timp ce valetul îl conducea în biroul contelui.
Deși tonul lui Whitticomb se voia optimist, era sceptic ca și Stephen Westmoreland că tânăra avea șanse de însănătoşire.
ÎI găsi pe acesta stând într-un fotoliu în fața căminului, cu coatele sprijinite pe genunchi, strângându-şi capul între palme.
- Nici o schimbare, spuse contele frecându-şi obrajii, apoi îşi ridică privirea. Este inertă. Le-am cameristelor care stau cu ea să-i vorbească, aşa cum mi-ați spus. Eu însumi am încercat acum câteva minute, dar nu mi-a răspuns. Au trecut trei zile, spuse el iritat. Nu puteți face nimic?
Doctorul Whitticomb îl privi pe conte şi încercă să nu insiste cu sfatul de a se odihni măcar puțin, fiindcă ştia că era în zadar.
- E în mâinile lui Dumnezeu, nu într-ale mele. Mă duc să o mai văd.
- Ai naibii de bine o să-i facă asta, spuse Stephen în culmea enervării, când îl văzu că iese pe ușă.
Ignorând această izbucnire nervoasă, Hugh Whitticomb urcă scara și la etaj se duse spre stânga.
Când reveni în birou câteva minute mat târziu, contele stătea în aceeaşi poziție ca mai înainte, dar chipul doctorului se luminase considerabil.
- Evident, vizita mea a adus o îmbunătățire, spuse el simplu. Sau, poate că i-a plăcut mai mult vocea mea decât a cameristei.
Stephen ridică brusc capul și căută privirea medicului.— E conştientă?
- Se odihneşte acum, dar și-a revenit și mi-a spus chiar câteva cuvinte. Ieri nu i-aș fi dat nici cea mai mică şansă, dar e tânără și rezistentă; cred că se va face bine. Spunând ce trebuia spus, doctorul Whitticomb privi chipul obosit al lui Stephen și ochii acestuia încercănați, apoi se concentră asupra celei de-a doua griji de pe umerii săi. Arăți foarte rău, milord, îi spuse cu familiaritatea unui vechi prieten de familie. Voiam să-ți sugerez să mergem amândoi sus, la ea, după cină dacă sânt invitat să rămân la cină, desigur -, dar, dacă te-ar vedea aşa cred că ar leşina din nou. Ar fi bine să dormi puțin şi să te bărbiereşti mai întâi.
- Nu am nevoie de somn, spuse Stephen, mai liniştit şi înviorat de veste. Se ridică, se apropie de o tavă de argint şi scoase dopul unei sticle din cristal. Despre bărbierit ai dreptate, totuși, zise zâmbind ușor şi turnă coniac în două pahare. Îi dădu doctorului un pahar, apoi îl ridică pe al său, în semn că vrea să toasteze. Pentru arta dumitale de a o vindeca.
- Nu e vorba de arta mea, ci mai degrabă de un miracol, zise medicul, ezitând să bea pentru cele auzite.
- Atunci pentru vindecări miraculoase, toastă Stephen și duse paharul la buze, apoi se opri, fiindcă Whitticomb refuză să bea și acum, dând negativ din cap.
-Eu... nu am spus că s-a făcut bine, Stephen. Am zis doar că e conștientă și că a vorbit.
Contele surprinse tonul ezitant și din ochi îi ceru doctorului o explicație.
Oftând, Whitticomb se conformă.
- Speram să îți spun mai târziu, poate după ce te-ai fi odihnit puțin, dar să știi că, se va reface fizic - și nu-ți promit că așa va fi - mai rămâne o problemă. O complicație. Desigur, poate fi temporară. Dar, la fel de bine nu poate fi așa.
- Ce naiba vrei să spui cu asta?
- Nu mai are memorie, Stephen.
- Ce nu mai are?
- Nu-și mai amintește nimic din cele petrecute înainte de a deschide ochii în dormitorul de sus. Nu știe cine este sau de ce se află în Anglia.
