Cu mâna pe clanța de aramă a ușii, doctorul Whitticomb se opri o clipă înainte de a intra la pacienta sa. Se întoarse către Stephen și spuse pe un ton scăzut, ceea ce era mai degrabă un avertisment:
- Rănile la cap sunt imprevizibile. Să nu fii alarmat dacă vezi că nu mai vorbește ca acum câteva ore. Pe de altă parte, e posibil să-și fi recăpătat memoria complet. Ieri am vorbit cu un coleg care are mai multă experiență cu traumatismele la cap și ne-am gândit că ar fi o greşeală să-i dăm laudanum, indiferent cât de puternice ar fi durerile de cap. Chiar dacă i le-am alina, laudanumul o adoarme și amândoi suntem de părere că e foarte important să o menținem trează și conștientă pentru moment. Stephen încuviință. Azi, mai devreme, s-a impacientat când a constatat că nu-și mai amintește nimic, deci sub nici o formă să nu-i spui ceva care să o neliniștească atunci când vom intra la ea în cameră. După cum am spus, rănile la cap sunt periculoase și imprevizibile și noi nu vrem să o pierdem. Mulțumit de discursul ținut și de punctele abordate, răsuci clanța.
Sheridan resimți prezența umană în camera întunecată tocmai când plutea într-o ceață reconfortantă, ațipind, apoi trezindu-se câteva clipe; mintea îi era eliberată de orice grijă, dar rămăsese tulburată. Agrea această stare fiindcă o ținea departe de temerile îndepărtate care-i sâcâiau un colțișor al minții.
- Domnișoară Lancaster?
Vocea era foarte aproape de ea, suna calm, dar insistent și vag-cunoscută. Domnișoară Lancaster? Știa că i se vorbește. Deschise cu greu ochii, clipi des, încercând să focalizeze, dar privirea îi era încã încețoșată. Vedea două forme suprapuse una peste cealaltă.
- Domnișoară Lancaster?
Mai clipi o dată și imaginile se despănară; erau doi bărbați, unul de vârstă mijlocie, cărunt, cu ochelari cu rame subțiri și mustață subțire. Părea blând și liniștitor, așa cum îi era și glasul. Celãlalt era mult mai tânăr. Nu la fel de blând, nici liniștitor. Mai degrabă îngrijorat. Cel bătrân îi vorbi surâzându-i.
- Mã țineți minte, domnișoară Lancaster?
Sheridan încercă să dea din cap, dar mișcarea ii provocă o durere cumplit de cap și o podidiră lacrimile.
- Domnișoară Lancaster, mă țineți minte? Știți cine sunt? Străduindu-se să nu mai facă vreo mișcare cu capul, rãspunse:
- Doctorul. Își simțea buzele uscate și crăpate, dar, vorbind, capul nu o mai durea la fel de tare. Când realiză aceasta, întrebã la rândul ei.
- Unde mă aflu?
- Sunteți în siguranță.
- Unde? insistă ea.
- Sunteți în Anglia. Ați venit cu vaporul din America. Dintr-un oarecare motiv se simți deprimată.
- De ce?
Cel doi schimbară fețe-fețe, iar doctorul îi zise:
- Totul vă va reveni în memorie eu timpul. Nu vă faceți probleme pentru asta acum.
- Eu... vreau să știu, insistă ea șoptind.
- Bine, copilă, o liniști doctorul mângâind-o pe mânã. Ezită, apoi spuse, ca și când i-ar fi dat o veste bună. Ai venit la logodnicul dumitale.
Un logodnic. Desigur, era logodită... eu celălalt bărbat, își zise ea, fiindcă el părea mai îngrijorat în privința ei. Îngrijorat și extenuat. Se uită la el și-i zâmbi slab, dar el îl privea încruntat pe doctorul care dădea din cap, parcă avertizându-l.
Încruntarea lui o neliniști, la fel privirea amenințătoare a doctorului, dar nu știa de ce. Era o situație penibilă, dar, în acel moment, când nu-și amintea cine este și de unde venise, nici cum ajunsese aici, singurul lucru pe care-l știa sigur era că trebuie să-și ceară scuze pentru deranjul pricinuit străinilor. Avea această regulă de bunã purtare întipărită adânc în memorie - instinctivă, imperativă și urgentă.
