Doi de inimă neagră

patruzeci și șase

"- Invitații vor fi trimise mâine, nu?" a spus Beatrice așezându-se pe balansoarul din curtea din spate.

Toată noaptea au vorbit doar despre pregătirile nunții. Mai că nu le venea să creadă cât de mult se afundaseră în discuțiile de genul.

Federico era complet absorbit de privitul stelelor. Privea într-un punct fix iar Beatrice se speriase puțin.

"- Ești bine, soțiorule?"

"- Tu crezi în teoriile universelor paralele?" întrebase rapid și direct.

"- Nu știu ce să zic."

"- Uită-te acolo.." o luase el la braț, luându-i talia mai aproape de a lui. Mâna lui își făcuse drum pe lungul brațului ei, părul ridicându-se pe pielea fetei ca mierea. I-a sărutat obrazul, neputând să-și ignore, nici în clipă aceia, iubirea pe care o avea pentru ea.

"- Mama m-a învățat, atunci când bunicul meu murise, că oamenii când mor aprind câte o stea pe cer și de obicei tu o să le vezi mereu strălucind mai tare."

Ochii ei de smarald se mișcau stânga, dreapta admirând pasiunea pe care băiatul o arată explicându-i acea teorie.

"- Cum ambii știm, ai noștrii ne-au fost foarte apropiați. Mereu m-am gândit că acele patru stele, a spus punctând pe cer, sunt defapt ei și că ne veghează de acolo."

"- Acum le văd, în fiecare seară le-am observat poate mai mult decât Luceafărul dar nu m-am gândit la asta."

"- Da, dar dacă te uiți mai bine, formează un fel de doi, o inimă."

Beatrice i-a luat mâna într-a ei, privirea urcându-i spre ochii albaștri pe care îi iubea enorm. Observa că lacrimi i se formau în ochii celui din dreapta ei, durând-o sufletul să vadă cât de mult suferea.

Pentru el trebuia, în acel moment, să fie puternică și fericită, chiar dacă nu simțea asta. Pentru el putea schița un zâmbet chiar și de câte ori nu-l simțea.

Buricele degetelor îi mângâiau marginea obrazului drept, privindu-l cum își închise ochii la atingerea plăcută. Lacrimile începuseră se cadă pe pielea lui fină și ușor roșie de la emoția pe care fata o trezea în el. Când palma ei i-a cuprins tot obrazul și-a înclinat capul lăsându-se în plata oricărui lucru putea să se întâmple atunci.

Plângea în tăcere simțind degetul mare al fetei ștergându-i lacrimile pe care acesta le vărsa. În inima lui știa că făcuse alegerea corectă. Pentru prima oară găsise pe cineva care să nu-l lase să plece, să îi șteargă lacrimile atunci când e nevoie și să-l facă să simtă sentimentul de iubire de fiecare dată când o vedea. Femeia căruia i se dăruise cu totul, cea care îl acceptase așa cum e, celei pe care o iubise din prima zi de liceu. Se simțea împlinit și inima lui știa asta, de fiecare dată când nimeni nu îl înțelegea, totuși ea o făcea atât de bine.

I se dăruise ei și nu regreta singura decizie pe care o făcuse cu inima. Poate nu avea să fie plăcută de mama sau tatăl lui dar mereu se gândea că dacă avea s-o piardă nu ar fi trecut niciodată peste păcatul acela. Poate era devreme să vorbească despre asemenea căsnicii sau familii dar nu regreta că într-o zi, ea va fi mama copiilor săi. Pur și simplu, nu o merita pe ea.

Comportându-se ca un copil în brațele ei, acela era momentul în care deveni bărbat. Buzele lui moi și poftite de ale ei i s-au lipit de palma ei, pentru prima oară încercând să înțeleagă de ce o iubea atât de mult.

Beatrice îl privea în tot acest timp, inima rupându-se de fiecare dată când simțea o lacrimă în palma ei. Se gândi să schimbe subiectul dar trebuia să simtă durerea aceia. Era mai bine pentru el să descarce. Cât timp ea plângea, el mereu n-o făcuse, acum era timpul să-și schimbe rolurile.

Dacă nu am îndura durerea, cum ne-am vindeca?

"- Constelația numărului doi.." șopti ea.

"- Ce?" și-a deschis el ochii roșii.

"- Așa vom numi acele patru stele, ale noastre patru stele."

"- Beatrice.."

"- Da?"

Federico de multe ori lăsa acțiunile să vorbească. Mulți oameni iubesc prin vorbe, trebuie doar să îl găsești pe cel care le sincronizează pe ambele, fapte și vorbe.

O luase în brațe ca și cum mâine nu ar mai fi o zi pentru iubirea lor. Ca și când mâine n-ar mai exista fără ei.

"- Poimâine este ziua cea mare."

"- Douăzeci Iulie, cununia civilă.."

"- Vei fi a mea pentru totdeauna.."

Beatrice nu simți atât mai adânc nicio propoziție până acum. Da, va fi a lui și simțea că vrea asta din tot sufletul ei.

Va fi fericită până când moartea îi va despărți dar nu știa când iubirea dintre ei se va termine sau va începe. Făcuse alegerea corectă. Avea insecurități, ca orice altă femeie dar el o făcea să uite de asta. Cu fiecare atingere și cu fiecare vorbă pe care o rostea. Pe el îl simțea acasă. O vindeca de fiecare dată și considera că fără el n-ar fi fost demult în viață. Ar fi fost a cincea stea din Constelația numărului doi.

Nu a priceput niciodată cu ce le greșise ei lui Artemis sau celor apropiați ei dar durerea pe care o îndurau nu era dreaptă. Copii nu trebuie să sufere pentru faptele părinților.

Dacă durerea e prea multă, risipești-o pe mine.

Cum zorii erau aproape dar frigul nu era prea mare atâta timp cât aveau să fie unul în brațele celuilalt.

Cu cât stăteau mai mult acolo se apropiau mai mult și căldura se așternea pe corpurile lor.

După mult timp, telefonul ei sunase dar totuși era duminică dimineața.

Federico o privise lung, nu era o fată amatoare de apeluri telefonice și devenea ușor gelos.

Ea fugi spre locul în care mobilul ei se afla.

"- Alo?"

"- Ne vedem la nuntă, semnat Jackson."