Demonul din interiorul meu

Acasa

În sfârşit! în sfârşit aveam răspunsuri. Ceea ce cautam si imi doream atat de mult. Era tot ce aveam nevoie; cel putin asa credeam.

Am incercat sa deschid ochii si cu greu am reusit. Simteam inca durere din cauza loviturii faciale care spre fericirea mea fusese tratata de Blood. Cand am deschis ochii eram in camera mea. Totul era atat de diferit de cum il lasasem..ma simteam mai bine ca oricand, imi era dor de casa. Imi era dor de o seara linistita, de un somn bun, de lipsa fricii care aparea constant. Simteam ca acum sunt mult mai puternica. Stiam ce se intamplase de fapt, cum stau lucrurile si de ce imi face Blood rau si cine e ea de fapt, ce e sau mai bine zis cine e acel smiley face, stiam in sfarsit ceva. Trecusem prin atatea, dar parca nu era indeajuns. Pana la urma am aflat despre trecut, ce se intamplase, dar aveam nevoie de mai multe explicatii, sfaturi, aveam nevoie de ajutor si asta era clar.

Stiu cat de puternica sunt acum, ca am un oarecare avantaj, ca pot obtine ce imi doresc daca sunt precauta si nu renunt. Mereu am fost o persoana foarte puternica, mereu am luat ce imi apartinea si ce voiam mai mult ca orice si niciodata, absolut niciodata nu am renuntat usor. Nu imi statea in fire, daca o faceam simteam ca sunt inferioara. Mereu am lucrat la propriul psihic si caracter deoarece voiam sa fiu puternica si independenta. Niciodata nu am vrut sa fiu calcata in picioare sau sa fiu considerata "slaba", insa, niciodata nu m-am asteptat la asa ceva. Ceea ce se petrecea aici nu mai era o joaca, era o problema reala de dificultate extrem de mare, practic imposibil de rezolvat. 

Desi eram mai usurata caci aveam informatii, simteam ca asta ma aduce mai aproape de razboi. Cu cat stii mai multe, cu atat ai mai mult de pierdut in cazul asta. Dar cui ii mai pasa acum? Timpul este prea scurt ca sa mai cantarim lucrurile. Tot ce stiam era ca trebuie sa lupt, sa-l gasesc pe acest Merlin si sa impiedic Apocalipsa. 

Exact! Suna colosal, nebunesc, imposibil, dar nu si pentru mine. Nimic nu mai avea importanta acum, ci doar ceea ce trebuie sa fac. Nimic nu ma mai surprindea.

Priveam peretii camerei, imi pareau atat de frumosi si interesanti cu toate ca erau pictati doar intr-o singura culoare. Parca nu mai fusesem de mult aici, imi lipsea  tot si inca imi lipseste linistea, armonia, pacea, lucrurile tipice adolescentilor..Dar cel mai mult imi era dor de mine, de ceea ce eram, de persoana vesela si mereu pusa pe glume. Imi era dor de planurile pe care mi le faceam si doream cu ardoare sa le pun in aplicare. Imi era dor de libertate, de fericire. Imi era dor sa iubesc..Nu mai simteam nimic de cand a inceput tot. E greu de facut fata. 

Suna total aiurea ca o persoana de anii mei sa se planga atat, insa nu mereu poti face fata la orice si daca acest Dumnezeu nu iti da mai mult decat poti duce, atunci asta ce era? Ce era pana la urma toata mascarada asta? Ce am facut sa merit sa trec prin acest iad? Nu gasesc nicio legatura, nicio scuza pentru nimeni, nicio relevanta. Pana la urma nu mai puteam schimba nimic, trebuia sa ma adaptez si sa dau tot ce am mai bun cu toate ca existau sanse sa si mor in orice clipa.

Lucru asta ma seca, neputinta. Uram sa ma simt neajutorata, sa fiu la ananghie, sa simt ca depind de cineva. Nu! Asta nu trebuie sa existe. Nu voi lasa pe nimeni sa ma care in spate pentru ceea ce sunt menita sa fac. Era destinul meu, si trebuie sa  ma descurc singura.

Mi-am adus aminte de ce imi spuse Smiley Face, sa nu am incredere in nimeni in afara de mine și să deschid sigiliul pus pe lant pentru a avea acces la un ajutor. Nu inteleg la ce se referea, insa aveam sa ma gandesc la asta abia maine. Era terminata, voiam odihna si hrana mai mult ca orice. Asa ca m-am ridicat din pat pentru a ma duce la bucatarie sa mananc ceva. In drum am trecut pe langa o oglinda in fata careia m-am oprit pentru a vedea în ce  hal fara de hal am ajuns.

Eram putin socata, insa totodata impacata cu ideea ca acum nu mai sunt 100% umana. Aveam  parul lung si negru cu suvite albe, iar ochii erau in totalitate albi, usor luminosi pe care ii puteam face normali printr-o simpla clipire. Era ceva ce nu stiu cum, dar am invatat sa controlez, sa stapanesc si imi era de ajuns. Din cauza acelei carti eram asa. Poate daca nu faceam acel ritual totul ar fi stat altfel..Carte nenorocita!

In acel moment mi-am adus aminte ca am nevoie de carte. N-am mai stat pe ganduri, am iesit afara din casa, unde am vazut masina, iar langa un mic cos. M-am indreptat usor intrigata spre acel cos in care am gasit monezi de argint si multa sare. 

Am vrut sa ma uit mai bine la el, insa urechile au inceput sa imi tiuie asa ca l-am luat, am urcat in masina unde mirosea groaznic a tamaie. Incepusem sa realizez ca e un fel de bariera impotriva raului pentru a il impiedica sa intre. Odata ajunsa in masina, tiuitul s-a oprit, asa ca am putut sa verific cosul cu atentie. 

Am bagat mana in gramada de monezi si sare si am gasit un lantisor cu un pandantiv in forma de cruce. L-as fi recunoscut dintr-o mie, era al parintelui Anderson. Pe spatele acestuia era un micut biletel pe care scria "Am ceva ce iti doresti. Stii unde sa ma gasesti. -A"

Stiam ca parintele Anderson are nevoie de mine. Trebuia sa merg mai mult ca sigur spre acea biserica. Asa ca am lasat ideea initiala, am accelerat si am pornit spre Anderson.

Știam că are ceva pentru mine, știam că ori are nevoie de ajutor, ori mi-l poate oferi. Plus ca simțeam nevoia să vorbesc cu el. Multe lucruri s-au întâmplat când eu nu mai eram aceeași persoană 100%. Voiam să îi vorbesc, să mă sfătuiască, lucru total straniu venind din partea mea.
Niciodată nu am avut ceva personal cu biserica si cu ce încearcă ea sa ne învețe, însă, eu am ales să merg pe rațiune, si sa fiu buna cu restul din proprie inițiativă, să fiu cu adevărat om.

Eram puțin intrigată de faptul că mașina mea era în perfectă stare, exceptând mirosul de tămâie. Asa ca m-am gândit că probabil si cartea trebuie să fie pe undeva în stare la fel de bună.

Într-un final, am ajuns la biserica. Eram puțin impacientată, asa ca m-am îndreptat spre usa bisericii cu pași repezi si am intrat.