Soneria bruscă a telefonului cutremură liniștea apăsătoare a camerei, făcându-l să piardă rândul și-așa de multe ori citit, iar tânărul moștenitor își ridică privirea din carte și o așeză de-a dreapta-i, pe fotoliu, pufnind exasperată de această altă neprevăzută distragere. Cine, pentru numele lui Dumnezeu, se dovedea a fi atât de pornit să-l deranjeze la o asemenea oră matinală, întrerupându-i tabieturile? Și, mai presus de toate care-i era motivul atât de important din cauza căruia nu mai putuse aștepta câteva clipe, cât să mai finalizeze un capitol? Veșnic nemulțumit de atitudinea tuturor celor ce-l înconjoară, apucă aparatul de pe măsuța de pe cafea și-l duse în fața ochilor, căutând să descopere numele viitorului interlocutor; când însă nu-l găsi și se lovi numai de-un număr necunoscut lui, ridică din sprânceană și apăsă grăbit pe ecran, cât să nu-l piardă.
— Presimt că asta are să fie interesant, își spuse scurt și se dovedi a avea întru totul dreptate, poate chiar mai mult decât i-ar fi plăcut să aibă, dat fiind deznodământul anunțat încă de la ale ei prime cuvinte.
— Abel? Abel Morningstar?
— Da. Cine mă caută?
— Sunt eu, Adelaide.
Vocea ei, de obicei caldă și blândă până și-n cele mai aprige dintre bătălii, răsună tremurat de la celălalt capăt al firului, iar bărbatul, auzind-o, încremeni, atins de zeci și zeci de scenarii, care mai de care mai întunecate și mai înspăimântătoare. Oare se petrecuse ceva cu ea de-i era așa de evidentă teama-n glas? Și, dacă da, avea și-aceasta legătură cu ceea ce, în ciuda negării sale, se petrecuse cu doar o seară-n urmă? Neștiutor, se foi ușor pe scaun, într-o tentativă disperată de a-și afla cu privirea cheile de la mașină pe cine știe unde aruncate, lăsând, deopotrivă, la iveală și vorbe menite să-l ajute.
— Adela? Ești în regulă?
Femeia păru să nu-i audă întrebarea – ori se prefăcu mult prea bine – căci răspunsul oferit fu unul complet diferit de cel nădăjduit.
— Putem să ne vedem, te rog?
Un scâncet îi părăsi buzele, dar încercă să-l mascheze rapid, tușind. Nu trebuia, sub nicio formă, ca el să-și dea seama că suferă, nu când îi arătase deja destule și se străduise atât în fața lui.
— Desigur! Vin să te iau de acasă sau vrei să ne întâlnim undeva anume? Dacă alegi a doua variantă, propune fără rușine un loc, iar eu am să vin acolo cât pot de repede. Numai să fii tu bine și capabilă să ajungi acolo. Nu aș vrea să suferi iară din cauza mea, nici dacă suferință înseamnă să te doară puțin picioarele.
Deloc încântată de ideea de a-l avea la apartament, în special după ce mințise cu privire la adresă, Adelaide își strecură capul în semn de „nu", uitând complet că el nu se află aproape și nu o poate vedea.
— Aș vrea să ne vedem la tine acasă, dacă se poate și ești de acord. De nu, ar fi mai bine să lăsăm pe altă dată.
— La mine acasă, Adela? Mă surprinzi și nu pot spune că-mi displace, încercă bărbatul să glumească, sperând să-i descrețească fruntea mai mult ca sigur încruntată și pe chip să-i aducă un zâmbet. Mi te-am imaginat întotdeauna ca fiind genul de fată care visează la prime întâlniri cu flori și multă ciocolată, nicidecum la ceea ce-mi ceri subtil. Totuși, dacă asta îți este dorința, cine sunt eu să nu mă supun? Ai pe ce să notezi strada sau îți trimit un mesaj?
