Prolog
„Ce reprezintă până la urmă pentru un om cuvântul: prieten? De ce oare se pune un asemenea accent pe o simplă adunare de litere? Ce rol are acest cuvânt, dacă el nu poate fi rostit altfel decât cu zâmbetul pe buze? Și totuși.. există un contrast incredibil, determinat de un simplu gest în colțul gurii. Acel gest care face diferența între un zâmbet schițat cu sufletul și unul plin de ironie, de indiferență și de cele mai multe ori de ură... Dacă un simplu cuvânt poate încălzi un cub de gheață, cum de poate simultan să și frângă o inimă? Prieteni... grup de prieteni... pesoane la care să găsești mereu ceea ce cauți. Cei la care ținem... Nu. Fără îndoială că s-a mers prea departe. Nu pot îndura acei ochi... acei ochi care mă străpung, care nu îmi dau liniște. Ochii indiferenți ai unui prieten. De prea multe ori am fost privit cu acei ochi, apoi cineva mi-a zâmbit... zâmbetul fals, o umbră a ceva ce credeai că a dispărut. Dacă cineva ca mine poate copilări fără acele persoane atât de indiferente care au grijă ca eu să mă simt mereu singur și izolat... Sigur voi putea trăi și de acum încolo fără asemenea uscături. Da. Voi face lucrurile în felul meu, mereu am fost singur.”
Cu tărie cred că nu am fost făcut pentru a alerga. De câte ori încerc să capăt viteză, să accelerez, picioare mi se înmoaie și muschii reufză să mă mai asculte. Nu este de mirare deci că după o asemenea cursă, mă simțeam de parcă întreg cerul mi-ar apăsa pe spate. Cu un ultim efort încercai să mă apropii de marginea acoperișului, dar pentru o clipă respirația îmi fu tăiată. În fața mea se afla el, sleit de puteri, cu fața acoperită de noroi și cu sudoare pe frunte. Desigur că nici starea mea nu era mai bună. Defapt, rănile deschise din zona genunchilor și coatelor începură să mă usture iar și mă trezi strângând din dinți.
- Nu ai unde să mai fugi. Doar dacă nu vrei să-ți continui cursa sărind de la etajul zece. îi strigai eu celuilalt, care mă privea cu un amestec de ură și disperare.
- Să te ia dracu! Nu vei afla nimic de la mine, mă auzi?!
- Oh, ce păcat. Chiar speram să fi mai cooperant decât tovarăși tăi. Lor nu le-a mers la fel de bine, să știi. Nu orice infractor mediocru are ocazia să fugă de mine.
- Să mă ... ! dar era prea târziu pentru ca acesta să rostească și altceva. Cu o mână îl apucasem deja de gât, iar cu cealaltă îi apăsai capul până ce se lovi puternic de beton. Din pricina epuizării , acesta reuși totuși să mă tragă după el și amândoi căzurăm, unul peste celălalt. Un șuvoi de sânge se ivi din părul lung și nespălat, pe care îl apucai acum fără să mai conștientez propria durere.
- Tot nu vrei să vorbești? întrebai eu încercând să îi zmulg smochul cu tot cu carne. Simțean un sentiment teribil. Doream să-l văd pe acel om cum suferă, cum tremură și în final cum se prăbușește fără suflare. Era un nenorocit!
- Unde, unde a-u dus-o? Unde este ea?! Spune! Reuși să îl mai dau o dată cu capul de beton fără a mai fi tras după el de această dată, dar acesta nu făcu decât să porească un lung și penibil șir de gemete, care mă făcură să îi mai fac o dată cunoștiință cu suprafața acoperișului. Acesta tăcu.
- Spune spurcatule, unde este? Ce a-ți făcut cu ea?! Promit să vă trimit pe toți în iad, vorbește!
- Eu... Nu. se chinui el să spună, dezvelindu-și dingții printre care i se scurgea sângele. Mă trezi scuipat în față și fără a mă mai controla, năvăli cu pumnii și cu picioarele pe omul pe care reușeam să îl disprețuiesc din ce în ce mai mult. Acesta se lăsa lovit fără să mai geamă, dar îi puteam citi durerea în grimasele pe care le făcea, iar asta îmi aducea o satisfacție nebună. Cu un pumn în care îmi concentrasem toată tensiunea, îl lovi direct în nas, simțind cum carnea și pielea i se desprind de față strivite de greutatea degetelor mele. Vâscozitatea și căldura sângelui mă învigorară.
- Pe tine nu te voi lăsa să mergi acolo. Nu. Pentru tine am planuri mai mari. În clipa următoare îl ridicai până ce se află pe vârfuri, iar apoi cu aceași sete ca până atunci, îmi adânci pumnalul în omoplații săi. Lama ascuțită nu se opri decât la coliziunea cu una dintre coaste, iar cârligul din vârf se agăță de măruntaiele sale. Zâmbea ironic către mine.
- Nici să vrei și nu mă poți trimite în iad. Trăim deja acolo! țipă individul ca un dement, iar apoi începu să râdă.
- Știu. răspunsei eu, înainte să îl arunc peste balustradă. Pentru o clipă crezui că greutatea sa este mult prea mare pentru a putea fi suportată de brațul meu rănit. pe care abia îl mai mișcam. Nu îl lasai însă să cadă. Cu un picior mă sprijini zdravăn în marginea acoperișului, iar cu un braț îl apucai pe nemernic de ultimele claie de păr pe care le mai avea. Stând astfel agățat reîncepu să geamă, iar respirația sa alertă îmi răsuna în urechi.
- Vorbești?
- Bine, bine vorbesc! începu acesta și în glasul său se putu auzi plânsetul unui om condamnat la moarte. Încet și prudent îl mișcai puțin mai aproape de balustradă, până ce acesta atinse cu călcăiele marginea.Tremura sălbatic și abia rezistam să nu îl scap.
- Spune atunci. Ce știi?
- Arde-te-ar focu! spuse acesta, apoi se aruncă singur în gol. Țineam mânerul strâns, iar pumnalul îmi rămase totuși în mână în vreme ce îl priveam pe traficant cum se răsucea în aer. Se lovi cu capul de câteva ori de câte un pervaz, iar apoi se izbi fără zgomot de pământ. Balta în care aterizase se înroși numaidecât, lărgindu-se până sub pubela de gunoi pe care o ratase la limită. Mă dezmetici. Eram dezamăgit de interogatoriul eșuat și cu un gust amar mă îndepărtai de acel loc. Nu îmi întorsei privirea până la intrarea în clădire. Știam că eram departe de capătul căutărilor mele. Dar măcar puteam spune că eram cu un pas mai puțin departe.
