După timp promisese, Stephen veni sus în camera ei seara. Obișnuia să o viziteze de două ori pe zi și, cu toate că vizitele erau scurte și impersonale, se bucura când se apropie; vremea să urce la ea. Bătu la ușă și, văzând că nu primește răspuns, ezită, apoi bătu încă o dată. Tot nu primi răspuns. Cu siguranță că i se respectase dispoziția ca o cameristă să stea în permanență cu ea. Sau camerista adormise în post. Ambele variante îl înfuriară, dar prima senzație fu cea de îngrijorare pentru musafira lui. Voise să se dea jos din pat. Dacă se hotărâse să încerce, în ciuda dispozițiilor lui, apoi căzuse în inconștiență, fără ca nimeni să nu o poată ajuta...? Dacă iși pierduse din nou cunoștință...?
Deschise ușa brusc și intră. Camera era goală. Tulburat și enervat privi patul care era aranjat. Cu siguranță că mica prostuță considerase că nu trebuia să-i ia în seamă dispozițiile, la fel ca și camerista!
Un zgomot îl făcu să se întoarcă. Se opri fulgerat.
- Nu te-am auzit intrând, îi spuse musafira lui, ieșind din camera de toaletă. Purta un halat alb mult prea mare pentru ea, într-o mână Ținea o perie de cap și în jurul capului avea înfășurat un prosop albastru. Stătea în fața lui în picioarele goale, fără să-și dea seama de starea în care se afla, fără pic de remușcare fiindcă îi nesocotise instrucțiunile.
După ce trecuse prin câteva momente de groază, Stephen reacționă pe rând: enervat, apoi liniștit și în cele din urmă amuzat și fără replică. Tânăra luase un șnur auriu de la draperii și se legase la mijloc pentru a menține halatul închis. Pe sub tivul acestuia i se vedeau degetele de la picioare, iar cum avea prosopul în jurul capului, ca un văl albastru, îl făcu pe Stephen să-şi amintească de Madona desculță. În locul zămbetului seren al Madonei, fata din fața lui arăta mai degrabă uluită, acuzatoare şi nefericită în acelaşi timp. Nu-l lasă mult să aştepte să afle motivul nemulțumirii ei.
- Fie ai un spirit de obsevație nedezvoltat, milord, fie nu vezi prea bine.
Surprins total nepregătit, Stephen spuse cu grijă:
- Cred că nu înțeleg ce vrei să spui.
—Vreau să spun... părul meu, răspunse ea nefericită, arătând acuzator spre ceea ce era ascuns sub prosop.
Stephen își aminti că părul îi fusese însângerat și presupunea că rana sângerase și după ce Whitticomb îi pusese câteva copci.
- Dar iese la spălat, zise el blând.
- Ah, nu cred, îl conirazise ea brusc. Am încercat deja să o fac.
- Nu înțeleg... începu el.
- Părul meu nu e şaten clarifică ea scoțându-și prosopul, din care i se prelinserã pe umeri bucle cârlionțate care ilustrau problema. Uite. E roșcat!
Părea revoltată, dar Stephen rămase fără replică şi complet fermecat de masa de bucle care îi cădeau valuri-valuri pe umeri şi pe spate. După ce dădu drumul părului pe care-l ținuse în mână ca să-i dovedeascã greşeala, el răsuflă ușurat.
- lsuse...
- E atăt de... de înflăcărat! rosti ea nefericită.
Realizând într-o clipă că, fiind logodnicul ei, nu se cuvenea să stea în fața ei şi să-i privească părul cu atâta uimire, fiindcă se presupunea că-l vâzuse de nenumărate ori, își dezlipi ochii de pe cel mai frumos păr pe care-l văzuse vreodată.
-Înflăcărat? repetă el, pe puctul de a râde. Ea dădu afirmativ din cap și-și îndepărtă șuvițele arămii care-i acopereau ochiul stâng și fruntea. Nu-ți place, trase el concluzia.
