Stephen îi dicta secretarului o scrisoare când veni Whitticomb. Trecuseră trei zile. Stephen observă că doctorul zâmbea când valetul îl pofti în birou. O jumătate de oră mai târziu, când coborî de la pacienta sa, nu mai arăta la fel de bine dispus.
- Aș vrea să-ți vorbesc între patru ochi, îi spuse lui Stephen, dacă-mi poți acorda câteva minute. Îi făcu un semn valetului care rămăsese în pragul ușii, pregătindu-se să-l anunțe.
Stephen avea o premoniție și bănuia că nu va fii mulțumit de ce va auzi, așa că îi spuse secretarului să se retragă, puse deoparte corespondența și se așeză mai confortabil în fotoliu.
- Îmi amintesc foarte bine când ți-am spus, începu Hugh Whitticomb după ce secretarul ieșise - că e foarte important să nu o supărăm pe domnișoara Lancaster. Specialistul în pierdere de memoriei, pe care l-am consultat, mi-a spus asta în mod special, iar eu te-am avertizat pe tine în mod special. Ții minte conversația noastră?
Stephen rămase surprins de tonul doctorului, dar răspunse scurt:
- Da.
- Atunci, te rog să-mi explici, reveni doctorul Whitticomb pe un alt ton observând reacția interlocutorului său, de ce nu ai urcat la ea de trei zile. Ți-am spus că e important să aibă o preocupare pentru a nu sta cu gândul tot timpul la necazurile ei.
- Mi-ai spus și am avut grijă să aibă tot felul de preocupări femeiești, de la cărți și reviste de modă până la broderii și acuarele.
- Există o „preocupare" femeiască pe care nu i-ai oferit-o, deși are tot dreptul să spere că o va avea.
- Cum ar fi? spuse Stephen, cu toate că știa dinainte.
- Nu i-ai oferit nici măcar o brumă de conversație cu logodnicul ei.
- Nu sunt logodnicul ei!
- Nu, dar ești total răspunzător pentru faptul că nu are așa ceva. Mă uimește faptul că ai uitat.
- Voi trece cu vederea această observație, îl avertiză Stephen, fiindcă mi-a fost făcută de un prieten de familie foarte vechi și enervat.
Doctorul Whitticomb realiză că alesese nu numai tactica deosebit de necorespunzătoare față de interlocutorul său, dar și că dusese lucrurile prea departe. Uitase că nobilul calm și neiertător așezat la biroul său nu mai era băiețelul neascultător care se furișa la grajduri la miezul nopții ca să călărească un armăsar nou, apoi refuza să plângă atunci când Hugh îi punea în atele brațul fracturat și-i ținea predici despre. pericolele la care se expunea singur.
- Ai dreptate, spuse el cu blândețe. Sunt supărat. Pot să mă așez?
Interlocutorul său acceptă scuzele dând afirmativ din cap, invitându-l să ia loc.
- Desigur.
- Noi, „bătrânii prieteni de familie", avem tendința să plictisim prea repede, adăugă el cu un zâmbet, bucuros că-i regăsise lui Stephen surâsul din privire. Hugh căuta să tragă de timp și făcu un gest spre cutia de trabucuri de pe birou. Din când în când mi se face poată de un trabuc bun. Pot să mă servesc?
- Sigur că da.
Până ce Hugh își aprinse trabucul se gândi la o tactică mai convingătoare pentru Stephen despre situația lui Charise Lancaster şi acum observa bucuros că Stephen nu mai dădea nici un semn de reticență în a primi sfaturi.
- Când am fost sus adineauri, începu el studiind firul alb de fum care se ridica din trabuc, am găsit-o pe pacienta noastră gemând și agitându-se în pat. Stephen deveni impacientat, dar doctorul ridică o mână și-l liniști: Dormea, Stephen. Visa,. dar avea puțină febră. Am fost informat că nu mănâncă bine, că se simte singură și caută disperată răspunsuri stând de vorbă cu cameriste, cu valeți - cu oricine ar putea să-i de-a o cât de mică informație despre casa aceasta, despre ea însăși, despre tine, propriul ei logodnic.
