A doua venire

... în alt timp ...

Îmi amintesc ziua aceea de parcă a fost ieri. Ziua în care viața mea s-a schimbat, deși atunci nu știam asta. Eram în India. Vizitam un monument aleator dedicat unui zeu de mult uitat. Mă îndepărtasem de ghidul robotic și o luasem aiurea pe străzile prăfuite. Marea Revoluție Capitalistă nu intrase în colțul ăsta uitat de lume. Atmosfera era încastrată, parcă într-o bucată de chihlimbar, dar nu va sta așa pe vecie. Universul are legile lui imuabile. Am nimerit pe o alee lăturalnică care se oprea și era amenajată ad-hoc într-o piațetă. În stînga și dreapta, locuințe. Vreo două aveau și etaj, cu accesul făcut pe niște scări minuscule așezate pe lateral, semn că etajul nu aparținea celor de la parter. Toate erau construite de către ocupanți din lutul ce se găsea prin apropiere. Nu m-ar mira dacă cărămizile erau făcute și ele tot de locuitorii acestor case sordide. Pe fiecare acoperiș stătea un stâlp metalic care aveau legate sârme pe care zăceau haine puse la uscat. Spălate manual, mai mult ca sigur. Toată strada parcă țipa lucru făcut manual. La dracu, toată țara asta era așa. Pe unele fire erau puse la uscat plante de tot felul, nici una pe care să o recunosc desigur. Mirodenii, și chiar medicinale. Cât de înapoiați erau oamenii ăștia. Cum reușeau să trăiască în halul ăsta când, la câțiva kilometri, era o fabrică de roboți casnici? Am decis, ca un moft, să mă uit prin tarabe pentru un memento pentru soția și fica mea. Ceva ... nici acum nu știu ce căutam cu adevărat. Poate că am fost ghidat acolo, poate că așa a fost soarta. Nu voi ști niciodată. Prima tarabă mi-o amintesc cel mai bine. Avea cele mai exuberante culori. O băbuță vindea haine specifice. Șaluri verzi, galbene, portocalii. Unele erau complet opace, făcându-mă să mă întreb cum nu mor oamenii ăștia de cald, iar altele erau translucide, unele având efectul vizual al apei când trecea lumina soarelui prin ele. Cu colțul ochiului văd un stand cu cărți, dar nu orice fel de cărți. Cărți vechi. Pentru mine nu valorau nimic, putea să citesc orice s-a publicat vreodată pe folia mea tabletă, dar pentru soția mea era o pasiune veche. După cum explică ea, e o adevărată plăcere să-ți plimbi degetele pe hărtie și să-i simți textura sau să o miroși. M-a deplasat rapid spre stand, de frică să nu pierd hoverbuzul. Mi-a părut rău că nu am ascultat-o mai mult pe tema asta, măcar întratât să știu ce să-i cumpăr. Mi-am tot purtat privirea pe volumele expuse. Unele erau cu adevărat vechi, scorojite, rupte, prăfuite. Cu coperți verzi, vișinii, negre. Dar ochii mi s-au dus spre una care mi-a ieșit în evidență din propria amintire. Era o Biblie. Neagră era coperta, iar pe margini avea decorațiuni dintr-un metal auriu care s-a dovedit a fi chiar aur mai târziu. Mi-a adus aminte de bunica, care îmi citea pasaje când eram bolnav și mic și nu stăteam încă în Oraș. Am deschis-o și literele erau parcă pictate, nu imprimate. Am cumpărat-o, la preț de nimic chiar, și am plecat de acolo, fără să mai revin vreodată în acea țară. Acum, nici nu mai există. Pe drum înapoi spre casă am început s-o citesc. Întotdeauna m-a fascinat personajul Iisus.

Gunoi de cinci secunde

Mătura electronică se fâțâia pe trotuarul electrovoltaic ca într-o coregrafie de balet din timpurile străvechi, de dinainte de Revoluția Consumeristă. Mâinile mele o strângeau vag, mai mult moarte, neavând putere să o direcționez cum trebuie de-a lungul promenadei din centrul Suburbiei 5. Cerul se aprinse într-un gri translucid, semn că a venit răsăritul. Încă 25 de ore și mi se va termina rondul. Mă gândesc subit la cubiculul meu și patul ce mă aștepta pentru somnul meu de 4 ore. Și dispensorul meu de amfetamine, strălucind nerăbdător, așteptându-mi degetele să-i apese pe butoane și să-mi arunce combustibilul pentru încă un rond de muncă. Îmi îndes ochelarii în ochi și mă pregătesc pentru ora de vârf, respirând rapid și brutal de câteva ori. Nu m-am obișnuit încă cu priveliștea îmbulzelii, cu mirosurile sale grase și panoplia de sunete asurzitoare de dimineață. Mă deplasez încet, dar foarte încet spre vitrina unui magazin. Dar e greșit spus vitrină, toată fațada e un ecran imens, care momentan zace fără viață așteptând reluarea vieții obișnuite. Eu nu sunt parte din viața obișnuită, eu sunt parte pe care n-o vede nimeni. Utilitarul. Sunt un Om de Serviciu. OS, pe scurt. OS #32953. Întâmplător, ăsta e și numele meu. Câteodată stau să mă întreb cum m-ar striga prietenii, dacă ar exista alți oameni ca mine prin preajmă. Îmi surprind privirea în ecranul adormit. Nu m-am mai văzut de ceva timp. Niște linii murdare îmi delimitează fața ovală, osoasă. Ochelarii cu rame mari îmi ascund ochii, iar părul e vâlvoi. Salopeta mea galbenă e imaculată. De altfel, nici nu are cum să se murdărească, materialul inteligent se curăță singur.