Sheridan se grăbea și își ridicase poalele rochiei cu amândouă mâinile pentru a parcurge holul mai repede. Trecu pe lângă valeții surprinși de viteza cu care mergea și-i lăsă în urmă cu gurile căscate. Când crezu că ajunsese în zona de locuit a casei, ieși pe un balconaș cu o balustradă din marmură care se continua cu o scară șerpuitoare, terminându-se cu un hol imens la capătul scărilor.
Strânse materialul rochiei și coborî în continuare grăbită, trecând pe lângă portrete înrămate ale generațiilor de nobili, strămoși ai arogantului conte. Nu știa unde îl poate găsi și nici dacă lăsase dispoziții să fie îndrumată spre el. Tot ce știa însă era că îi vorbise ca și când ar fi făcut parte din personalul lui de serviciu și că s-ar fi bucurat nespus să o aducă jos azvârlită pe un umăr ca pe un sac cu făină, delectându-și servitorii, dacă nu i-ar fi respectat termenul-limită.
Pentru a-I priva de această plăcere era dispusă să meargă chiar și prin toată casa până ce-I va găsi. Nu-și imagina cum putuse să fie in deplinătatea facultăților mentale când acceptase să se lege pe viață de un asemenea bărbat! De îndată ce va sosi tatăl ei avea de gând să rupă logodna și să-i spună acestuia să o ducă acasă imediat!
Nu-I plăcea pe conte și era absolut sigură că nu ar fi agreat-o nici pe mama lui. Camerista îi spusese că rochia îi aparținuse mamei contelui. I se părea indecent pentru o văduvă în vârstă, sau pentru oricare femeie respectabilă, să apară în sălile de bal îmbrăcată cu o rochie atât de frivolă, vaporoasă, de culoare violet, cu un corsaj sumar, susținut doar de câteva panglici argintii, cu pieptul aproape dezgolit. Era atât de mânioasă, încât nici nu observă splendoarea holului imens cu candelabrele din cristal, strălucind ca niște ghirlande de diamante; nu observase nici frescele de pe pereți sau tavanul cu ornamente desăvârșite.
Apropiindu-se de ultima treaptă un bărbat în vârstă, într-un costum negru, cu cămașă albă, intrând grăbit într-o cameră din stânga culoarului.
- Ați sunat, milord? îl auzi întrebând din pragul ușii.
Peste un minut îl văzu că se retrage cu capul plecat, apoi închide ușile.
- Mă scuzați... zise .Sherry, împiedicându-se de tivul rochiei, apoi se sprijini de un perete. Când bătrânul o văzu, îngheță. În același timp fața i se schimonosi într-o grimasă de om șocat. Mă simt perfect, îl asigură ea", regăsindu-și echilibrul și își trase marginea rochiei de sub picior. Observându-i privirea nelămurită și speriată, întinse o mână spre el și-i zise: Doctorul Whitticomb a spus că pot să cobor acum. Nu am făcut cunoștință, dar eu sunt Charise... Lancaster, își aminti după o pauză penibilă. El ridică mâna și, neștiind ce are de făcut, i-o strânse ușor, zâmbind. Dumneavoastră sunteți...?
- Hodgkin, se prezentă, el cu o voce sugrumată parcă. Îşi drese glasul și repetă: Hodgkin.
- Mă bucur să vă cunosc, domnule Hodgkin.
- Nu, domnișoară, doar „Hodgkin".
- Nu m-aș putea adresa unei persoane în vârstă doar cu numele mic. E lipsit de respect, îi spuse ea cu bunăvoință.
- Aici așa se cere, zise el parând speriat.
Sheridan era indignată și mâna stângă i se încleștă mai mult pe materialul rochiei.
- E tipic pentru bestia arogantă să refuze unui om în vârstă demnitatea de a i se vorbi cu „domnule"!
Bătrânul se schimonosi și mat mult și părea că întinde gâtul din lipsă de aer.
- Cu siguranță, domnișoară, nu știu la cine vă referiți.
- Mă refer la... Sheridan încercă să-și amintească răspunsul cameristei când o întrebase despre numele contelui. Atunci auzise o mulțime de nume, iar cel de familie era... Westmoreland! Da, așa era. Mă refer la Westmoreland! spuse ea refuzând să adauge numelui și titlul de noblețe. Ar fi trebuit să-I biciuiască de mic, pentru al învăța bunele maniere.
