Jurnalul unei criminale

Spirit de întuneric

Dragă jurnalule,

Acum, cand scriu, am ochii plini de lacrimi. Dacă aș putea culege toate lacrimile pe care le-am vărsat aş avea un ocean în care i-aș înnca pe toți.

După vreo încă alte 20 de lovituri, tata iese din cameră la fel de furtunos cum a intrat. În urma lui, în încăpere se simte mirosul de alcool. Probabil își petrecuse noaptea în cârciuma de la marginea orașului; locul în care se adună toate gunoaiele ca el.

Mama apre în prag. O siluetă zveltă și subțire. Poartă o cămașă de noapte largă și albastră. Materialul atârnă ciudat pe ea din cauza faptului că este numai piele și os. Mâinile albe ies de sub tivul mânecilor largi: par a fi niște crenguțe uscate de pin.

Mă privește lung dar pe fața ei nu pot citi nici o expresie. Vânătaia din jurul ochiului drept îi dă un sens de duritate. Nuanțele de albastru și violet contrastă cu paloarea bolnăvicioasă a pielii. Cine ar vedea-o ar confunda-o ușor cu o stafie. Cu toate astea, mama este încă o femeie frumoasă. Părul lung și negru, chiar dacă nu mai este la fel de strălucitor, îi încadrează fața rotundă și îi curge pe umeri ca un voal de întuneric. Mă bucur că am moștenit părul ei negru și bogat. La ochi nu am fost la fel de norocoasă. Nu am primit ochii ei albaștri ci ochii tăciunii ai tatei.

Suspinul ei mă aduce la realitate.

- Ar trebui să te pregătești pentru școală... spune ea cu vocea stinsă, apoi se îndepărtează.

Ce ar fi putut să facă? Să mă aline? Să îmi spună că totul va fi bine și că într-o zi vom scăpa amândouă de asta? Nu mai cred de mult în astfel de minciuni.

M-am imbracat rapid, fara sa ma uit ce haine imi iau pe mine. Din camera alăturată se auzeau țipete și pocnitori și m-am străduit să nu le bag în seamă.

Mi-am tras peste cap hanoracul negru care mi-a rămas de la Andy. Mirosul lui de ace de pin, fân proaspăt cosit și flori de câmp încă a rămas imprimat în material. Scutur din cap alungând o amintire. Îmi iau ghiozdanul si arunc pe furiș o privire în sticla geamului. Afară încă era întuneric, abia se crapa de ziuă. Lumânarea din camera mea răspândea dâre plăpânde și aurii ce îmi permiteau să îmi văd reflecția în sticla prăfuită. Fața era roșie, ochii umflați și părul încâlcit. Furioasă, îmi pun gluga pe cap și o strâng în jurul gâtului. Îmi îndes părul lung sub glugă dar câteva șuvițe refuză să stea la locul lor aşa că le las să atârne în voie.

Ies din casă fără nici un cuvânt. În următoarea clipă pedalez frenetic dar în direcția opusă școlii. Îi voi face o vizită fratelui meu.

Casele şi copacii trec în viteză pe lângă mine; oamenii și mașinile se pierd pe undeva în fundal- o vâltoare de sunete și culori. Nimic nu mă atinge. Totul se dizolvă și trece prin mine. Sunt o stafie, un spirit de ură şi întuneric. Îi urăsc pe toți. Le doresc moartea. Dacă aş putea, aş distruge întregul oraș împreună cu toți oamenii din el. I-aş da foc și aş privi de pe munte cum flăcările se înalță până la cer înghițind totul: înghițind școala, înghițind cârciuma în care tata ne cheltuie toți banii, înghițind casa noastră dărăpănată... arzând din temelii toată durerea și suferința mea.

Sprijin bicicleta de gard și nu mă mai deranjez să o leg. Nimeni nu vine pe aici la orele astea ale dimineții. De o parte și de alta a drumului cresc pini, molizi și câțiva brazi amețitor de înalți. Acele lor verzi contrastă cu iarba uscată. În atingerea răsăritului, portocaliul ierbii capătă nuanțe de roşu. La picioarele mele pare să se întindă un ocean de sânge.

Am ajuns, Andy. Mă las pe vine lână mormântul fratelui meu. Am curățat buruienile săptămâna trecută. Drept recunoștință, florile plantate pe mormântul lui au crescut și mai frumoase. Flori de câmp, preferatele lui. Închid ochii lăsând parfumul crizantemelor să îmi încânte simțurile.

Îi povestesc tot ce s-a întâmplat în ultima săptămână și simt cum obrajii mei se udă de lacrimi.

- Îmi lipsești atât de mult... șoptesc stergandu-mi lacrimile cu dosul palmei. Și mamei îi lipsești. Nu vorbește despre tine dar pot vedea cum se crispează când vântul de munte umflă draperiile și totul miroase a ace de pin. Atunci, casa se umple de prezența ta, Andy. Până și tatei îi lipsești! Știu, nici mie nu mi-a venit să cred. Am cules împreună cu mama crizanteme și le-am pus într-o vază. Când le-a văzut, tata s-a supărat ingrozitor și le-a aruncat pe fereastră. Dar următoarea zi în vază erau crizanteme proaspete. Mama spune că nu ea le-a pus acolo.

Mi-l imaginez pe Andy aranjându-şi crizantemele presate pe pervazul geamului. Mi-l imaginez alergând prin pădure și cățărandu-se în cei mai înalți copaci împreună cu tata care îl învăța să adune miere sălbatică.

- Trebuie să plec la școală, Andy.

Urăsc când trebuie să îmi iau rămas bun. Mi-aș dori să pot sta aici o veșnicie. Dar nu pot. I-am promis lui Andy că voi termina liceul și apoi o voi lua pe mama și vom pleca departe.

Mă urc pe bicicletă și pedalez încet spre școală. Privesc în urmă la cimitirul care se face din ce în ce mai mic până când este înghițit de copaci.