Sa va spun povestea unei fete din ale carei lacrimi infloreau plantele, animalele incepeau sa cante, iar nori incepeau sa danseze.
Ea iubea totul. Iubea sa viseze, iubea muzica, iubea arta.
Avea ochii blanzi,mari si verzi, era slaba si delicata,cu mersul ca al unei caprioare, parul de un castaniu viu,iar zambetul larg cuprins intre doua buze subtiri si roz ca petalele de trandafir.
El nu stiu ce iubea, insa nu pe ea. Era ca un iceberg. Era impunator, avea o privire patrunzatoare ce iti ingheta inima cu acei doi ochi albastri ca cerul. Gura, gura ii era mereu intr-o linie dreapta, niciodata nu zambise. Trupul era ca al unui armasar de curse,musculos dar te ducea cu gandul la fantezia unei calatori nemaiinchipuite.
Cand s-au intalnit,ea a vazut ceva cald in el,ce nimeni nu vazuse. A vrut sa topeasca recele ,sa aduca raze in tinutul frigului,dar facand asta, s-a pierdut pe ea.
El a ajuns sa o iubeasca,ea a ajuns sa moara cate un pic in fiecare zi in interiorul ei,pentru ca iubirea lui o distrugea ,dar a ei era prea puternica sa o lase sa fuga.
Dupa ce ea a pierit,el a devenit iar vechiul iceberg,vechiul zmeu ce nu iubea.
Povestea e trista,dar sufletul iubitor al fetei bantuie necontenit pe pamant incercand sa topeadca ghiata din sufletele noastre,dar mereu cand reuseste se pierde pe ea,iar el apare inghietandu-ne la loc.
"Iubeste chiar daca pieri, ramai cald si dupa ce ai pierit".
