Fii tare!

Capitolul XIII

O mana imi scutura incet corpul. Dau cu mana din reflex pentru a o indeparta. Nu voiam sa ma ia din bratele lui Rafael. Era atat de bine aici. Dar acel cineva nu se lasa batut. A inceput sa-mi strige numele. Nu, nu pleca, Rafael. Ii vedeam imaginea cum incepe sa se disperzeze incetul cu incetul. Nu vreau sa se termine. Incepeam sa redevin constienta, dar odata cu asta mi-as fi dorit sa nu se intample. Imi deschid ochii si clipesc de cateva ori pentru ca imaginea din fata mea sa se clarifice. Il zaresc pe Dom care statea in picioare, aplecat peste scaunul lui si cu o mana pe umarul meu cu care ma zdrunginase pentru a ma trezi. Era deja schimbat in hainele ce si le luase. Sapca de pe cap ii acoperea putin din chip, iar ochelarii il schimbau intru totul figura. Ar putea sa tina asta.

-Haide, Lilith! Am ajuns.

M-am ridicat de pe scaun, simtindu-mi toate oasele amortite. O, Doamne, parc-as avea 80 de ani. Oamenii din avion se indreptau spre iesire. Se pare ca noi ramasesem ultimii. Dom se intinse si isi lua geanta din compartimentul de deasupra. Muschii bratelor i se incordara facandu-i camasa sumetata pana la coate sa se stranga insuportabil de mult.

Ce crezi ca faci?!

Imi mut privirea si ies dintre scaune. O iau inaintea, indreptandu-ne impreuna spre iesire. Cum daduram de aer, lumina orbitoare a soarelui ne acapara. Era cald, mult prea cald, iar briza fierbinte iti dadea sensatia ca, dintr-un moment in altul aveai sa te sufoci. Coboraram scarile avionului si ne indreptam spre intrarea in aeroport.

Cand usile se deschisera automat, aerul rece din interior imi cuprinsera cu totul simturile. Ma simteam mult mai bine. O racire a situatiei bine venita. Ne indreptam spre biroul doamnei ce urma sa ne verifice actele. Am trecut pe langa multimea ce-si astepta bagajele, spre iesire. Si am dat din nou de atmosfera sufocanta. Era agitatie. Fiecare se grabea spre cate un taxi sau spre masinile unde cunoscutii ii asteptau. Dom mi-a spus sa astept langa partea din lateral a cladirii. Asa ca o iau spre dreapta si ma oblig sa nu ma las din nou napadita de ganduri. Dar cum nu e cu putinta, incep din nou sa ma gandesc cum am putea iesi din situatia asta. Dar nu am nimic, nici un rezultat. Nici nu stiu cum as putea actiona fara sa-i pun mamei viata in pericol. Mi-a spus sa nu ma avant in riscurile, dar cum as putea sta cu mainile in san? Stie foarte bine ca nu ma voi putea abtine. Nu cred ca as fi in stare sa mai suport moartea inca unui parinte. M-as simti mult prea singura pe planeta asta. As fi condamnata predarii in ghiarele raului suprem si mi-as trai viata ucigand cu sange rece pe oricine mi-ar parea implicat in asta. Nici Rafael nu cred ca m-ar mai putea salva atunci. Ce ma fac?

Gandurile imi sunt spulberate de cloxonul strident al masinii din fata mea. Un Audi a8. Dom era la volan si-mi facea semn sa urc. Eu in schimb stateam si ma uitam fara pic de grai la masina. Negru, argintiu, combinatie mortala. Dar...

-Te rog, spune-mi ca nu ai furat-o,spun aplecandu-ma spre geam.

-Haide, urca! Avem treaba.

Vai, mie, nu pot sa cred ca am devenit hoti.Nu trebuia sa faca asta. Am fi putut inchiria una sau poate am fi luat un taxi. Orice, numai asta nu. O sa-l strang de gat imediat ce vom ajunge. Imediat ce vom cobora. Nu vreau sa mor si eu odata cu el.

-Am fi putut inchiria una, Dom.

-Nu e furata! L-am sunat pe Alejandro Blanco din avion. I-am spus ca mergem in Spania si ca am vrea sa stam la ei, la recomandarea mamei tale. Nu a cerut detalii, probabil si-a dat seama ca ceva nu este in ordine. A spus ca are ceva treaba in oras cu sotia lui, dar ca ne lasa masina asta in parcarea aeroportului pentru a avea cu ce merge.

Aer. Acum puteam sa iau o gura zdravana de aer, pentru ca se pare ca-mi tinusem respiratia pana acum. Mi-am indreptat privirea spre geam. Cladirile se scurgeau neobservate pe langa noi pana cand Dom incepu sa reduca viteza la un semafor. Pe coltul cladirii din dreapta noastra era intrarea intr-o cafenea. Era plina si emana stare de bine. Parinti cu copii, adolescenti, batrani, bunici cu nepoti, erau stransi in acelasi loc si isi etalau zambete. Atat de fericiti in aceeasi incapere si totusi atat de departe de a le pasa de cei din jurul lor. Indiferenta.