Dragoste sub pistol - LA FAMILIA ADRIANNI [TRILOGIE FINALIZATĂ PE WATTPAD]

Capitolul 16 - Nu-mi pot îneca demonii, ei stiu să înoate

Nu-mi pot îneca demonii, ei stiu să înoate

Rosella

Sunt mințită.

De când mă aflu aici, singurul adevăr care mi s-a spus a fost că sunt în pericol. Acesta mă pândește din toate părțile, parcă dorind să mă înfulece.

Dorind să recupereze ce-a fost al lui.

Eu sunt hoțul. El este proprietarul de drept.

Eu sunt șoarecele. El este pisica.

Suntem într-o antiteză, zilnic. De parcă orice gest al meu l-ar determina să își schimbe comportamentul dintr-un moment în altul.

Observ asta.

Ochii lui grăiesc multe.

Corpul meu când mă aflu în apropierea sa.

Atingerile sale subtile, dar semnificative.

Golurile ce se formează de ceva timp și rămân acolo atunci când el pleacă.

Poate că nu caut răspunsurile în locul potrivit, îmi zic.

Poate că n-a sosit timpul.

Cred că devină este el, îmi spune vocea interioară. Îl placi, Rosella.

Mă strâmb.

Prostii, eu, pe el?

Nici măcar nu am ce să plac la el.

Și nici el nu are la ce să se uite.

Oftez, dar nu înțeleg de ce.

Mă întristez, de parcă aș fi afectată.

Chiar sunt?

De fapt, de ce sunt supărată? Pentru că m-a răpit fără să-mi spună adevărul sau pur și simplu, pentru că se întâmplă ceva între noi?

O conexiune puternică.

De la doi neciopliți care se contraziceau prin campus, am ajuns să stăm la câteva camere distanță unul de celălalt.

Atât de aproape.

Totuși, atât de departe.

Mereu încearcă să-mi dea motive ca să-l urăsc. Nu simt neapărat ură, mai mult nervozitate. Câteodată este ca un ac înfipt sub piele, nu te doare foarte tare, dar e destul să fie acolo ca să te jeneze.

Mă ridic din pat și mă îndrept spre ușă, pășind spre coridor. Nu vreau să mai stau aici, îmi spun. Mai degrabă pericolul mă pândește aici decât afară, îmi zic. Și prefer să-l înfrunt decât să mă ascund, oricare ar fi consecințele.

Ajung în fața ușii biroului său, cu inima până-n gât. Respir ușor sacadat, chiar dacă aerul îmi este suficient cât să am un ritm normal.

Ciocăn, iar pașii săi apăsați se aud dincolo de stratul solid al structurii. Figura sa obosită și ușor ciufulită mă întâmpină, privindu-mă arcuindu-și o sprânceană.