Annabel

Capitolul 1

Priveam pe geamul mare al spitalului Presbyterian. Ziua în New York însemna o aglomerație insuportabilă ce îmi dădea o stare de claustrofobie, obișnuiam să stau în locuri retrase departe de oameni și agitație. Degetele îmi erau agățate de sticla rece ce părea un zid minuscul între mine și ei. Vedeam în depărate un cuplu format din doi adolescenți, ea ținea un buchet imens de flori, băiatul o apucase de talie în timp ce-i plasa un sărut pe frunte. Mai încolo o femeie vorbea la telefon agitată, părea grăbită și îmi imaginam că a întârziat la muncă. Trasam cerculețe cu arătătorul pe forma mașinilor care parcă zburau pe stradă. Mâna stângă era așezată pe piciorul meu, aproape scheletic. Oftasem. Slăbisem mult în ultimul timp, dar știam că era vina mea. Mă afundam din ce în ce mai repede în întuneric și eram pregătită să îl accept făcând parte din ființa mea. De curând nu mai eram o persoană, corpul meu refuza să părăsească pământul rece pe care mergeam ca pe cioburi, iar mintea mea nu exista, era pierdută ca și mine. Nu speram la existența unei șanse și sincer, nici nu o vroiam. Singura mea dorință este să îmi sting ochii liniștită, fără durere, fără zgomot, doar liniște. Uneori îmi imaginez că boala cruntă pe care o am nu mi-ar fi cruțat viața și că acum aș fi înconjurată de oameni la fel de normali ca mine care se bucură de șansa minunată pe care o au.

-Annabel, urmezi la chimioterapie, mă anunțase asistenta.

Aprobasem dând din cap în timp ce încercam să-mi mișc corpul din pat, fără să-mi lovesc mâna din care stătea agățată o perfuzie. Traversam încet holul în timp ce mă uitam în jur. Familii cu copii lor și persoane mai în vârstă stăteau arânjați într-un șir pe scaune. Fiecare aveau lângă pe cineva care îi susțineau și îi ajutau. Mă holbam la ei, în schimb nimeni nu mă observa. Eram ca o stafie printre oameni. Singură și fără speranță.

Intrasem pe ușa cabinetului și un miros specific îmi invadase nările, lămâie și dezinfectant. Doctorul Smith era un om destul de bătrân ce se pregătea să iasă la pensie, îmi era groază că trebuie să renunț la singurul meu prieten din acest spital și știam că cineva urma să-i ia locul. Nu remarcase că intrasem pe ușă înainte să-mi dreg glasul.

-Oh. Bună, Anna, îmi zise în timp ce luase dintr-un sertar o seringă.

-Bună ziua, zâmbisem ușor.

Îmi făcuse semn să mă așez pe patul de un alb imaculat.

-Cum te mai simți, mai ai stări de greață? mă întrebase curios.

-Nu prea, negasem. Totuși mă simt ca o broască-țestoasă umană. Îmi e greu să și merg la baie.

-Efectele chimioterapiei, râse. O să treci cu bine peste asta, îți promit, zâmbise în timp ce îmi luase mâna pentru a face injecția.

Lichidul rece îmi invadase venele și mi-a luat ceva timp pentru a mă obișnui cu senzația neplăcută. Așteptasem liniștită ca durerea insuportabilă să se termine cât mai repede.

-Ți-am dat noile vești? rostise doctorul pentru a-mi distrage atenția de la scoaterea acului din venă.

-Ce vești? interogasem confuză.

-O să-mi iau o perioadă lungă de vacanță departe de New York și de aglomerație. Doctorul Grey îmi va lua locul în acest timp. O să te obișnuiești cu el, crede-mă.

Simțeam cum pomeții îmi iau foc și câteva lacrimi mi se adună în jurul ochilor. Știam ce înseamnă asta. Plecarea lui definitivă din spital.

-O să mă vizitezi? întrebasem, iar lacrimile deja luaseră stăpânire pe obrajii mei.

Oftase și se apropiase de mine cu pași repezi. Îmi luase capul între mâinile lui bătătorite de la atâta muncă în timp ce îmi îndepărta câteva picături de pe față.

-O să vin în fiecare săptămână, Annabel. Nu mă despart așa de repede de spitalul ăsta și mai ales de tine.

Zâmbisem. Mi-am încolacit mâinile în jurul său și l-am strâns în brațe, lăsându-l pentru o clipă fără aer.

-Dacă nu mai dai pe la mine din când în când o să vin peste tine în casă și nu o să mai plec de acolo, șoptisem.

-Poți să rămâi cât dorești, nu m-ar deranja, râse.

M-am îndepărat de el cu greu și m-am dat jos din pat. L-am salutat înainte să ies și am dat frâu lacrimilor. Acum chiar mă consideram părăsită. Părinții mei erau plecați, prietenii mei nici nu mai știu de existenta mea, iar acum urmează să plece și el. Urma să mă obișnuiesc cu singurătatea morbidă și de abia acum îmi dădusem seama că eram o bolnavă de cancer și că nimeni nu îmi vroia prezența. Nimeni nu mă cunoștea, toată lumea se îndepărta când încercam să mă apropii de ei, eram ca un ghimpe în coasta lor. Mergeam alene cu pași grei către cameră și mă bucuram că nicio persoană nu se afla pe hol. Mi-am șters nasul de mâneca cămășii și mi-am ridicat ochii din pământ cu o rapiditate pe care nici eu nu știam că o dețin. Mă ciocnisem de cineva, mai exact, un corp rigid ca piatra și înalt cât o statuie. Mi-am ațintit privirea către chipul lui. Ochii lui albaștrii se uitau panicați la mine, repeta încontinuu că își cere scuze, în schimb eram absorbită de frumusețea lui. Era primul bărbat pe care îl văzusem și arăta magnific. Trăsăturile lui masculine era unele proeminente, maxilar puternic, brațe destul de mari încât să iasă în evidență și părul lui de culoarea nisipului mă făcea să-mi doresc să-l ating cu orice preț. În secunda următoare realitatea mă lovise, arătam oribil. Ochii mei erau probabil umflați, părul îmi stătea în toate direcțiile și aveam pe mine una dintre cămășile pe care le purtam când pictam. Mi-am închis ochii lent și am oftat.

-Nu te mai scuza atât, rostisem într-un sfârșit. Nu m-ai omorât, din păcate.

Răsuflase ușurat.

-Nu te-am văzut, te simți bine? întrebase.

Aprobasem dând din cap. Am trecut pe lângă el fără să-i răspund, prespun că-i lăsasem impresia că sunt o nebună. Am deschis ușa camerei și m-am așezat obosită ca după trei ture de teren și am închis ochii.

Îmi doresc să mor cât mai repede.