Victis honos!
(Onoare celor învinși!)
Santinela celulei mele tușește, aud un deținut cum urinează într-o oală, iar câteva voci vorbesc în contradictoriu pe hol - probabil sunt doar santinelele care fac schimb de tură. Încerc să citesc o cărțulie, scrisă prost oricum, însă sunetul urinatului mă împiedică. Cine o mai fi și La Rochefoucauld ăsta... Sunt prinsă în celula mea din nou. Mă gândesc câte ceasuri or fi trecut. Ce o fi decis Înaltă Curte... Mă întreb ce o mai face Ludovic... Mă întreb ce s-o fi ales de motanul meu. Da, motanul meu... Cu blănița lui stufoasă și ochii verzi. Probabil c-o fi fugit odată ce am fost arestată. Bietul copil.
Soarele arde cu putere. Cred că e prânzul. O ușiță se deschide, și-mi este întinsă o tavă cu mâncare pe podea. Da, este prânzul. Mă uit să văd ce este în farfurie, însă îmi întorc privirea. Aceeași supă lungă ca și ieri.
— Ce citești? întrebase prizonierul, care se ușura în continuare.
— Pe unul La Rochefoucauld.
— N-ai nevoie de ăla, a încheiat el, după ce și-a isprăvit treaba. Ai auzit de unu' Molière?
— Da.
— Are să-ți placă. Poftim.
Mi-a întins cartea sa de pe măsuță, dar a uitat probabil de zăbrelele care ne despărțeau, așa că a rugat o santinelă să faciliteze drumul cărții. Am dat din cap în semn de mulțumire, odată ce am primit cartea, iar acesta a dat de asemenea din cap în semn de încuviințare.
— Păstreaz-o.
Am deschis prima pagină și era mâzgălită: Pentru bunul meu amic și călăuză spirituală, pentru dl. Fouquet. Semnat, Molière. Am rămas uluită; era un volum pe care îl credeam pierdut, ca toate lucrurile domnului prim-ministru de altfel. Nu înțelegeam de ce se afla în mâinile acestui prizonier, însă decid să tac pentru moment. Mă așez la măsuța mea din mahon. Alte litere sunt scrise de o altă mână întrucât nu se aseamănă cu primele. Întoarce-te în timp, dacă vrei să mă găsești. Zâmbesc. Nu mai știu al cui este scrisul. Dar nu mai contează. Scot ușor inelul cu piatra sângerie și o contemplu. Dacă aș fi putut să dau timpul înapoi... Dacă aș fi putut să dau timpul înapoi, l-aș fi dat înapoi până într-acea seară când pielea îmi era din nou diafană, iar trupul meu era din nou tânăr. Aș fi putut să am din nou 24 de ani.
Zâmbesc, tată. Nu mă întreba de ce pentru că sufletul meu îți va furniza mai multe motive pentru care să-ți încrunți frumosul chip decât să-ți dea motive să zâmbești. Dar zâmbesc. Zâmbesc stins și timid, iar pentru prima oară mă bucur că toată această suferință pe care o simt nu se rezumă doar înăuntrul meu. Cum despre ce vorbesc, tată? Despre nenorocirea de a fi în viață, despre neajunsul de a fi om, despre tragicul existenței pe care omul îl contemplă în fiecare zi. Motivul pentru care ne pierdem mințile, și simțim că pământul nu ne mai e de ajuns sub picioare, că am vrea să urlăm cât de tare ne țin rărunchii – depre acel motiv vorbesc. Însă alegi să taci. Urli stins. Clipești încet și te întrebi dacă ziua asta a meritat s-o trăiești. Dar azi a meritat.
M-a prins de mână și mi-a spus că ceea ce gândesc, felul în care îi vorbesc, îi trezesc atâtea sentimente în suflet încât crede că dacă nu aș mai fi fost, viața însăși și-ar fi pierdut lumina. M-a sărutat. Deși aș fi vrut cu ardoare s-o facă și a doua oară, să mă sărute și mai apăsat și lung, nu a făcut-o. Doar a stat în fața mea și m-a dezbrăcat din priviri și i-am simțit fiecare atingere pe trupul meu; cum mă mângâia ușor. Mi-a zâmbit, tată. Mi-a zâmbit. Ludovic mi-a zâmbit. Sunt debilă de fericire. Demonii mei îmi zâmbesc, de parcă și ei m-ar vrea pentru o clipă să mă bucur de această fericire. Mi-au îngăduit-o. Mi-au dăruit-o. Spun asta pentru că nu le aud vocea în mintea mea. E liniște. În mintea mea e liniște. Îi văd din nou doar imaginea cum îmi zâmbește și-mi spune tocmai ceea ce ți-am așternut pe hârtie, apoi pleacă, lăsând marea astea de simțăminte să se nască înăuntrul meu. Trebuie să mă mișc din loc. Altfel ceilalți vor crede că sunt debilă. Încerc să-mi ascund zâmbetul ăsta tâmp de pe chip și merg cu chipul în pământ.
CITEȘTI
Amanta regelui
Ficción históricaIntrigă, pasiune, desfrâu, ambiție și ,,un trup care ar ispiti până și un sfânt" - astea sunt esențele perfecte de care ai nevoie să reziști în secolul XVII-lea, la Curtea Regelui-Soare. Viviane, o marchiză înzestrată cu tot felul de talente (de la...