Anxiety's Ledge

▫️2. Străinul de seara trecută▫️

Tata închide ușa în urma noastră, iar eu mă opresc la baza scărilor, întorcându-mă spre el.

— Deborah, începe să spună cu vocea joasă.

Se apropie lent de mine și mă studiază cu deosebită atenție, căutând o posibilă urmă de violență.

— Sunt bine tată, îl opresc din frământările sale.

— Nu înțeleg de ce ești atât de încăpățânată, mă ceartă blând. De ce nu m-ai ascultat?

— Cum aș fi putut să plec și să te las acolo, tată?

Oftează din rărunchi și mă trage în brațele sale puternice.

— Ar trebui să ai mai multă încredere în tatăl tău. Crezi că aș fi plecat dacă nu aș fi fost sigur? Imaginează-ți cum m-am simțit atunci când am găsit mașina goală.

— Îmi pare rău că te-am speriat, îmi cer iertare ascunzându-mi fața la pieptul său cald și tare. Apropo, i-ați prins pe cei vinovați? îl întreb și mă depărtez puțin pentru a avea acces la fața sa.

— Nu. Huligani aceia au reușit să scape. Am arestat doar o parte dintre cei prezenți acolo. Lucrurile par mai complicate de atât, îmi relatează frânt și mă încrunt, amintindu-mi de cuvintele sale după ce a fost contactat de colegul său.

— Ce ai vrut să spui prin joculețe interzise? Ce făceau oamenii aceia acolo?

Deși nu pare încântat să intre în detalii, decide totuși să îmi vorbească.

— Există unele persoane care, în loc să muncească cinstit, se aruncă pur și simplu în tot felul de nelegiuiri care să le asigure traiul, începe să îmi explice, dar probabil nedumerirea de pe fața mea îl determină să simplifice. Își împărțeau pumni pentru bani. Asta făceau.

Mă foiesc stresată, neștiind ce să spun despre asta. Dacă nu aș ști câte se întâmplă în lumea asta, poate mi-ar fi greu să îl cred.

— Patronul localului știa ce se întâmplă sub el? întreb, schimbând subiectul și încercând să înțeleg toată situația.

Tata îmi zâmbește ușor și remarc cât de obosit pare. Până la urmă, are o vârstă și încă rezistă destul de bine la efort.

— Cel mai probabil este mână în mâna cu cei care se ocupă cu asta. Acum putem, te rog, să mergem la culcare? E aproape miezul nopții, clipește repetitiv încercând să-și țină ochii deschiși.

— Știți măcar cine a făcut apelul? îl întreb curioasă în continuare în timp ce urcăm încet scările.

— A fost anonim, deci nu avem habar. Cert este că poți intra pe ușa aceea secretă doar cu o cheie specială. Persoana care ne-a anunțat a specificat acest lucru și a lăsat cheia în fața ei pentru a ne da seama unde se află. Așa am putut intra eu și Josh care se afla deja acolo și mă aștepta. Bineînțeles că la început au crezut că este o glumă, dar totuși pentru a fi siguri și pentru a nu merge cu toată echipa, l-au trimis doar pe el, care mai apoi m-a sunat pe mine. Ne-am pierdut printre ceilalți și nu am dat nimic de bănuit până au ajuns restul. Oricum, presupun că era o persoană din interior din moment ce avea cheia. Dar ți-am spus deja. Este o situație tare ciudată, se strâmbă frustrat, nedorind să-mi dea mai multe explicații. Sper să-i dăm bătăi de cap cât mai repede.

Aprob încet din cap, având un gust amar în gură.

— Noapte bună, scumpo, îmi spune și se îndreaptă spre camera sa.

— Noapte bună, tată, îi răspund și pornesc și eu spre a mea.

Mă opresc după câțiva pași în loc și ascult liniștea din casă pe holul rece și obscur. Anii întregi de terapie nu m-au făcut să mă simt mai în siguranță aici.