Sub aceeași stea 🌟

Capitolul unu!

La sfârșitul iernii celui de-al şaptesprezecelea an al vieții mele, mama a hotărât că eram prea deprimată, probabil din cauză că ieșeam arareori din casă, stăteam mult timp în pat, citeam întruna aceeași carte, mâncam din când în când și îmi petreceam o bună parte din timpul liber, pe care îl aveam din belşug, gândindu-mă la moarte.
Când citești o broșură sau un site sau orice altceva despre cancer, printre efectele secundare prezentate găsești întotdeauna depresia. Dar, de fapt, depresia nu este un efect secundar al cancerului. Depresia este un efect secundar al morții. (și cancerul este un efect se- cundar al morții. Cam totul e, zău.) Dar mama credea că aveam nevoie de tratament, așa că m-a dus la domnul doctor Jim, care a fost de acord că într-adevăr înotam într-o depresie clinică, totală și paralizantă, astfel că a trebuit să schimb tratamentul și să mă înscriu într-un Grup de Sprijin, care se întrunea săptămânal.
Grupul de Sprijin punea în scenă o distribuție schim- bătoare de personaje care se aflau în diferite stadii de boli pricinuite de tumori. De ce se schimba distribuția? Un efect secundar al morții.
Desigur, Grupul de Sprijin era al naibii de deprimant Se întrunea în fiecare miercuri în subsolul unei biserici episcopale din piatră, sub formă de cruce. Ne așezam în cerc chiar în mijlocul crucii, unde se uneau cele două plăci de lemn și unde ar fi trebuit să se afle inima lui lisus.
Am observat asta din cauză că Patrick, conducătorul Grupului de Sprijin și singura persoană din sală care avea peste optsprezece ani, vorbea despre inima lui lisus la fiecare afurisită de întrunire, despre cum noi, tinerii su- praviețuitori ai cancerului, ne aflam chiar în inima sacră a lui Hristos şi toate alea.
În inima Domnului, lucrurile se desfășurau în felul următor: cei şase sau şapte sau zece dintre noi intram (pe propriile picioare sau în scaunul cu rotile), beam limonadă și înfulecam niște prăjiturele dintr-o ofertă amărâtă, ne așezam în Cercul Increderii și îl ascultam pe Patrick spunând pentru a mia oară povestea vieții lui extrem de nefericite - că avusese cancer la boașe și medicii ii spuseseră că o să moară, dar el n-a murit, iar acum se afla aici cu noi, un adult în toată firea, stând în pivnița unei biserici în cel de-al 137-lea cel mai frumos oraş din America, divorțat, înnebunit după jocuri video, lipsit aproape în totalitate de prieteni, de-abia câștigând nişte bani prin cercetarea trecutului său cancerigen, încercând ușor-ușor să își termine masterul care nu îi va îmbunătăți perspectivele în carieră, așteptând, ase- menea nouă, ca sabia lui Damocles de deasupra capului său să cadă și să-i ofere ușurarea de care a scăpat acum mulți ani când cancerul i-a luat ambele testicule si i-a lăsat în schimb acel lucru pe care cel mai generos suflet l-ar numi viață.
ȘI VOI AȚI PUTEA FI NOROCOI!
Apoi ne prezentam. Nume. Vârstă. Diagnostic. Cum ne simțim azi. Eu sunt Hazel, spuneam când îmi venea rândul. Am șaisprezece ani. Inițial am avut probleme cu tiroida, dar acum ceva timp am făcut metastază la plămâni. Și mă simt bine.
Odată ce terminam cu prezentările, Patrick ne în- treba mereu dacă cineva avea ceva de împărtășit. Apoi începeau lucrurile care te scoteau din sărite: toată lumea vorbea despre lupte și bătălii date și despre a câștiga și a da înapoi și a face examinări imagistice. Dar, ca să fiu cinstită, Patrick ne lăsa să vorbim și despre moarte, cu toate că mulți dintre ei nu erau pe moarte. Cei mai mulți aveau să ajungă la vârsta maturității, la fel ca Patrick.
(Ceea ce însemna că era multă competitivitate, pen- tru că ei nu voiau să învingă doar cancerul, ci și pe ceilalți oameni din încăpere. OK, e absurd, dar când medicii îți spun că ai, să zicem, o șansă de 20 la sută ca să mai trăiești cinci ani, socoteala te lovește brusc și îți dai seama că asta înseamnă o persoană din cinci... astfel că privești în jurul tău și gândești, așa cum ar face orice persoană sănătoasă: trebuie să trăiesc mai mult decất patru dintre acești ticăloși.)
Singurul lucru bun în acest Grup de Sprijin era Isaac, un băiat slab cu față lunguiață și cu păr blond, drept, care îi cădea peste un ochi.
Şi, de fapt, ochii lui erau problema. Avea un ciudat și rar întâlnit cancer la ochi. Unul dintre ochi îi fusese ex- tirpat când era mic, iar acum purta o pereche de ochelari cu lentile extrem de groase, care îi făceau ochii (atât pe cel real, cât și pe cel de sticlă) să pară imenși, ca si ou la ochi sănătos, ambii fixându-te cu privirea.
Din câte înțelesesem din puținele ocazii în care Isaac împărtășise cu noi anumite experiențe, cancerul recidi. vase, punând în pericol mortal ochiul rămas.
Eu și Isaac comunicam aproape în mod exclusiv prin oftaturi. De fiecare dată când cineva vorbea despre diete care combat cancerul sau despre mirositul aripioarelor de rechin sau chestii de genul ăsta, el se uita la mine si ofta uşor. Eu clătinam din cap de-abia perceptibil și, la rându-mi, suflam aerul afară.