Strathmore era situat în Piața St. James, în spatele coroanelor verzi ale unor copaci înalți și clădirea era destinată unui grup relativ mic de nobili care preferau jocurile de noroc într-o atmosferă mai luxoasă decât aceea de la White's. Aici și mâncarea era mai bună decât cea lipsită de gust, servită la Brook's și White's.
Spre deosebire de Brook's, White's sau Watier's, Strathmore fusese fondat și era în proprietatea a o sută cincizeci de membri; celelalte aparțineau unui singur proprietar. Dreptul de membru era cedat din generație în generație și se limita la descendenții și fondatorii inițiali. Clubul funcționa nu pentru a obține profituri, ci pentru a oferi o fortăreață confortabilă membrilor săi care puteau miza sume imense pe o mână de cărți, ba chiar pierdeau averi, discutând în șoaptă, fără să strige pentru a se face auziți; aici luau cina pregătită de bucătari francezi și italieni, cu renume. Discreția era protejată și acordată fiecărui membru. De la celelalte cluburi se auzeau zvonuri despre averile pierdute sau câștigurile obținute la mesele de joc, răspândindu-se în întreaga Londră. La Strathmore, unde mizele erau astronomice în comparație cu alte cluburi, nici un cuvânt despre asemenea lucruri nu trecea de porțile și de coloanele verzi ale copacilor din fața casei. În localul clubului, totuși, vorbele circulau de la membru la membru și dintr-o cameră în cealaltă cu o promptitudine și cu o mândrie tipic bărbătești.
Oaspeții nu aveau accesul permis mai departe de coloanele de marmură care flancau intrarea, chiar dacă erau însoțiți de membrii clubului, descoperire care îl înfuriase pe Beau Brummell când încercase să intre pe vremea când era primit cu surle și trâmbițe la orice club al domnilor din Londra.
Prinny fusese refuzat ca membru, pe motiv că nu era descendent al fondatorilor, lucru care a atras după sine reacția prințului regent de atunci. La fel ca Brummell, procedase irațional și iresponsabil: fondă propriul său club, instală pe doi dintre bucătarii de la curte și numi clubul Watier's, după unul dintre bucătari. Totuși, prințul regent nu reuși să redea aura de demnitate, nici exclusivitatea sau eleganța care domneau la Strathmore.
Stephen îl salută pe director, care îl întâmpină la intrare și se îndreptă spre încăperile cu lambriuri de stejar, fără să dea prea mare atenție celor care conversau așezați confortabil pe fotolii din piele verde-închis sau în fața meselor de joc. Când ajunse în cea de-a treia sală, o găsi pustie, lucru care-I bucură nespus și se așeză la una cu trei scaune libere. Privi spre cămin și își aminti conținutul grav al scrisorii, apoi contemplă cea mai subită decizie pe care trebuia să o ia în viața lui.
Cu cât mai mult se gândea la problema creată de scrisoare, cu atât mai evidentă îi apărea soluția... și cu atât mai bine se simțea. Într-o jumătate de oră Stephen trecu de la mâhnire la filozofie și, în cele din urmă, la veselie. Chiar și fără scrisoare, Stephen știa că ar fi făcut același lucru. Diferența era că acum conținutul scrisorii practic îl obliga să facă asta, deci putea acționa după chemarea dorinței lui, fără să mai facă apel la onoare sau decentă. Din clipa când îi spusese lui Sherry să aibă în vedere și alți pretendenți, regretase. Cu greu își ascundea gelozia resimțită față de DuVille și nu știa până Ia ce nivel irațional ar fi putut ajunge dacă la ușa lui ar fi apărut și alți pretendenți. Fără îndoială că ar fi venit în curând ziua când unul dintre aceștia și-ar fi luat inima în dinți și ar fi venit să-i ceară lui Stephen mâna lui Sherry, ocazie cu care s-ar fi trezit azvârlit în stradă.
De fiecare dată când ea era în cameră cu el, Stephen nu-și putea desprinde privirea de Ia ea, iar dacă erau singuri, trebuia să facă eforturi de autocontrol pentru a-și ține mâinile departe de ea. Dacă era plecată, Stephen se gândea numai Ia ea. Și Sherry îl dorea. Stephen știuse aceasta încă de la început, iar ea nu se schimbase, indiferent cât de mult încerca să se poarte față de el ca față de o cunoștință îndepărtată, cu care avea puține în comun. Se topise în brațele lui atunci când o strânsese la piept și știuse că era gata să-i cedeze dacă o asemenea îmbrățișare ar fi durat mai mult de câteva minute.
