Anxiety's Ledge

▫️12. Intervenție▫️

Rămân nemișcată, cu respirația oprită și ochii scoși din orbite, fără să fiu în stare să mai judec logic. Gândul care îmi străfulgeră mintea îmi face sângele să înghețe în vene și nu cred că pardoseala rece este de vină. Un tremur incontrolabil pune stăpânire pe mine. Sunt lovită de o mie de senzații și totuși pot să jur că, corpul îmi este paralizat.

Cineva a intrat în casă! Cineva a intrat în casă!

Cu inima zbătându-se groaznic între coste, fac câțiva pași înapoi înspăimântată de parcă un monstru tocmai are să iasă de acolo și să sară pe mine.

Cobor în grabă scările, iar ca un șoc electric menit să mă aducă la realitate, conștientizez că nu trebuie să ating nimic pentru a nu distruge posibilele urme ale infractorului. Intru în bucătărie, aruncându-mi privirea prin jur, apoi fug în living, urcând în cele din urmă, din nou la etaj. Observ că dormitorul tatei este închis și nu sunt sigură dacă ar trebui să intru și acolo.

Casa începe să se învârtă cu mine când constat că nimic nu lipsește. Și, totuși, cineva a fost aici! Ce naiba se întâmplă?

Trebuie să îl sun pe tata! îmi spun repede în minte pornind deja spre dormitor.

Dau buzna zăpăcită în cameră și apuc mobilul între degete, suspinând când îmi dau seama că hoțul a fost și aici. Doar că, de asemenea, nimic nu pare să fi fost furat sau poate nu sunt în stare eu să îmi dau seama din cauza spaimei care îmi pătrunde în oase.

— Haide, tată, răspunde, șoptesc cu vocea vlăguită, ieșind din nou din cameră.

Poate nu ar fi trebuit să ating clanța ușii, dar deja am făcut-o atunci când am ieșit prima oară. Ajung în capătul scărilor și rămân înțepenită cu spatele spre ele, cât timp tonurile de apel continuă să se audă în difuzor.

— Deborah?

Sunt luată pe nepregatite de vocea din spatele meu și scot un țipăt asurzitor, pierzându-mi echilibrul cu propriile picioare. Sunt prinsă imediat de brațele calde ale tatei, care Slavă Domnului, se afla în spatele meu. Mă strânge cu putere, speriat de faptul că tocmai eram pe aproape să cad.

— Scumpo, ce faci aici? mă întreabă, privindu-mă îngrijorat, urcând ultima treaptă.

Când mă bâlbâi, nefiind în stare să articulez nimic coerent și plimbându-mi alarmată capul în toate direcțiile, abținându-mi în același timp hohotul de plâns care amenință să iasă, expresia sa devine îngrozită. Îmi ia telefonul de la ureche, deschizând cu greu degetele încleștate de pe el.

— Deborah, ce s-a întâmplat? Scumpo, vorbește cu mine, îmi prinde umeri disperat.

Reușesc să îi fac semn spre camera mamei și îmi urmărește privirea, înlemnind, fiind total blocat și bulversat.

— Tu ai deschis ușa? mă întreabă ușor.

Clatin din cap, în semn de negație. Răsuflă pe nări, realizând adevarul, apoi mă strânge din nou la piept. Îmi încleștez pumnii pe uniforma sa și izbucnesc imediat în plâns.

— Shh, încearcă să mă calmeze, mângâindu-mi creștetul. Liniștește-te, scumpo. Știu că te-ai speriat. A trecut.

Mă înec în suspine, rămânând fără aer, temătoare și îngrozită. Poate dacă ar fi fost acasă, nu m-aș fi speriat atât de tare și știu că și el este conștient de asta.