Anxiety's Ledge

▫️16. Planul de răzbunare al delincvenților▫️

Cobor ultimele trepte având grijă să nu mă împiedic din cauza stării de somnolență care îmi moleșește corpul.

Abia de am putut să închid pentru două ore ochii azi-noapte după incidentul cu doamna Sohayla. După ce Kalen mi-a dezvăluit boala mamei sale, mi-a cerut să urc înapoi în dormitor și să mă odihnesc, cât timp el are grijă de mama sa. Doar că minții mele i-a fost mult prea greu să asimileze noile informații pentru a-mi da voie să dorm cum trebuie.

Am refuzat politicos oferta sa de a face un alt duș, remarcând faptul că el are mai multă nevoie de el decât mine. A stat toată noaptea la căpătâiul mamei lui, pentru a se asigura că este bine. Deci, starea lui seamnă destul de mult cu cea de legumă uscată și ambulantă ca a mea.

Ajung jos respirând ușor. Sunt îmbrăcată în hainele de ieri și probabil că nu o să trec pe acasă să mă schimb, așa că voi merge astfel la școală, în ciuda faptului că nu îmi doresc deloc să dau ochii cu colegi mei. Nici nu știu dacă Noemi și Owen își vor face apariția. Eu sper să nu.

În sufragerie, privind pierdută pe fereastră și așezată pe un scaun lângă, stă doamna Sohayla. Nu am nicio idee despre cum ar trebui să o abordez după seara trecută, astfel că îmi dreg ușor glasul, astrăgându-i atenția.

— Bună dimineața!

— Bună dimineața, Deborah, se forțează să îmi zâmbească ușor și se ridică, așezându-se pe canapea.

Îi urmez gestul atunci când îmi face semn să mă apropii, încercând să mă comport normal.

— Cum vă simțiți? o întreb încet, frecându-mi stresată palmele între ele.

— Mai bine, nu îți face griji, îmi răspunde cu ochii albaștri lipsiți de vlagă. Îmi pare rău că te-am speriat aseară. Nu asta a fost intenția mea.

Clatin din cap, în semn că este în regulă, doar pentru că nu știu ce să zic. O aud oftând lângă mine.

— Nu am mai avut o criză de ceva vreme, îmi dezvăluie.

— Presupun că luați tratament, zic privindu-i chipul palid.

— Da, aprobă ușor. De aproape douăzeci și patru de ani.

Rămân uluită când îi aud afirmația. Douăzeci și patru de ani, asta înseamă mult timp.

— Am avut prima criză la optsprezece ani, când eram în ultimul an de liceu, continuă și îmi observă șocul.

Cu un scurt calcul mintal, asta înseamnă că are patruzeci și doi de ani. Este mai mică decât tata cu patru ani.

— Nu te poți vindeca de ea? întreb neștiind nimic despre această afecțiune.

— Nu, dar o poți controla cu medicamente, astfel încât crizele să dispară în timp, sau cel puțin să se rărească, îmi explică ea.

Aprob ușor, analizând informațiile tăcută.

— Asta înseamnă că nu puteți lucra, spun fără să îmi dau seama, iar eu mă tem ca asta să nu o deranjeze.

— Nu, nu pot, zice cu părere de rău, dar nu pare deranjată de chestionările mele.

Îmi duc degetele la frunte, masând ușor. Dacă ea nu poate lucra, cineva tot trebuie să muncească pentru a face banii necesari pentru medicamente. Iar acel cineva nu este decât Kalen, chiar dacă o face într-un mod imoral. Acesta poate fi un motiv bun pentru care participă la luptele acelea și nu prea. Ar putea totuși să aleagă un job care este în conformitate cu legea.

— Doamnă Sohayla...

— Oh, te rog, mă întrerupe privindu-mă ușor încruntată. Mă faci să mă simt bătrână. Poți să nu mă mai tutuiești, te rog?