Anxiety's Ledge

▪️19. Tachinări▪️

Cobor din mașină, mijindu-mi ochii în primele raze ale soarelui care se întrezăresc printre norii deși și albicioși. Urăsc vremea asta schimbătoare, acum e soare, acum plouă. După dimineața asta senină, aș zice că o să fie cald totă ziua, însă asta nu m-a oprit să-mi iau și un hanorac după mine, așa, de rezervă, chiar dacă rămâne în mașină.

Tata a spus că pot să iau eu mașina astăzi, pentru că el are treabă nu știu unde, nu am vrut să-l presez să îmi zică, căci nu părea prea dornic să o facă, dar că va merge cu un coleg la muncă. Bănuiesc că am revenit din nou la comportamentul lui ciudat.

Am acceptat, mai mult pentru liniște. Am nevoi de pace pentru a cugeta asupra gândurilor și întâmplărilor din ultimul timp. În special, asupra celor de aseară. Am avut un noroc chior de am scăpat ca prin urechile acului, căci dacă ar fi aflat tata...

Trântesc portiera și închui mașina, aruncându-mi ghiozdanul pe un umăr și pornind spre intrarea în liceu, fremătând în gândurile mele. Am anunțat-o pe Eve să nu vină să mă ia astăzi, dar nu am primit niciun răspuns, sper că l-a văzut.

Dacă până acum eram supărată pe tata pe faptul că nu mă credea când îi spuneam că cineva a intrat într-adevăr în casă și că eu eram de fapt vinovată, încep să îi cam dau dreptate. Dar nu în totalitate. Încă tot cred cu hotărâre că nu a fost imaginația mea.

Chestia este că azi-noapte mi s-a părut că aud tot felul de zgomote de zgârieturi, ca și cum cineva ar fi scrijelit în pereți. Am fost trezită din somnul și așa neliniștit, de ele. Evident că paranoia mi s-a activat imediat, dar înainte să fug la tata, mi-am făcut curaj și am ieșit pe balcon, de unde păreau că ar fi venit. Nu era nimeni, iar imediat după aceea, sunetele au încetat.

Nu știu dacă de vină e mintea mea buclucașă completată și de temerile mele sau pur și simplu faptul că nu mi-am mai luat pastilele trei zile la rând. Nu am făcut-o intenționat, însă tratamentul meu nu a fost pe lista cu priorități în toată agitația din ultimele zile.

Arunc o privire fugitivă la telefon și observ că este de-abia 7:41. Știu, în mod normal aș întârzia de bună voie doar pentru a mai scăpa de paraziții din locul ăsta, dar cum m-am trezit cu noaptea în cap, nu am mai avut răbdare să treacă timpul și iată-mă aici, la o oră la care nu aș fi crezut că voi calca în locul acesta. Sunt cam imprevizibilă în ultimul timp.

Merg pe holul pustiu întreptându-mă spre sala în care se ține primul curs, fizica. Grozav mod de-ați începe dimineața cu rudele matematicii, pe care, apropo o urăsc. Nu este nimeni aici. Și pe bună dreptate, cine este atât de prost să vină atât de dimineață la școală? Nu asta încercăm să facem toți, să fugim de ea? Bine, în afară de tocilari și cei care merg mai mult pentru prezență și distracție.

Apăs pe clanță și deschid ușa, pregătită să fiu singură până vor ajunge ceilalți.

— Incredibil! exclam mormăind, rămânând blocată în ușă când observ băiatul din penultima bancă.

— Bună dimineața și ție, îmi răspunde sarcastic, întorcându-și privirea înapoi pe fereastră.

— Cum spui tu, bombăn și mă arunc pe locul cu două scaune mai în față decât el, doar că pe mijloc.

Îmi trântesc ghiozdanul pe masă și scot banana și sticla cu apă din interiorul acestuia. Nu am vrut să iau micul dejun acasă, pentru că simțeam că nu am să pot să mănânc cât și-ar fi dorit tata să o fac, așa că am optat pentru ceva mai simplu, chiar dacă tot a rămas nemulțumit. Dar mai mult am făcut-o pentru a putea să îmi iau medicamentele, căci mi-a ajuns cu halucinațiile. Nu vreau să o iau razna de tot.