Anxiety's Ledge

▪️21. Prima dată▪️

Motivul din cauza căruia de află aici? Asta înseamnă că unchiul său este vinovat pentru mutarea lor în oraș. Ce le-a făcut atât de grav încât să rezulte depărtarea lor?

Mi-aș dori să-l pot întreba, dar privindu-l atât de gânditor, nu pare a fi un subiect despre care să-i facă plăcere să vorbească, iar eu nu vreau să-l deranjez și mai mult.

Își ridică în sfârșit ochii argintii spre mine, privindu-mă câteva secunde în liniște, parcă încercând să înțeleagă ce caut aici.

— Ne apucăm acum de proiect? îl întreb când rămâne tăcut, fixându-mi privirea într-a sa.

Nu știu dacă fruntea i-a rămas încrețită de la momentul de mai devreme cu Arthur sau prezența mea aici îl nemulțumește.

— Ah da, proiectul, tresare, revenindu-și în fire. Să mergem sus.

Se ridică de pe canapea, așteptându-mă și pe mine. Îmi prind mai bine pe umăr ghiozdanul pe care nu l-am dat jos de când am ajuns aici și îi urmez gestul. Își întoarce capul spre camera mamei sale, apoi oftează frânt. Știu că își dorește să vorbească cu ea. Faptul că acel individ a discutat cu ea, îl frământă teribil. Iar eu îl împiedic să fac ceea ce vrea. Mă simt ca o a treia roată la bicicletă. Cu siguranță nu am ce cauta aici.

Îmi face semn să o iau înainte pe scări și aștept cuminte pe holul mic și întunecat să deschidă ușa și să intrăm. Camera a rămas așa cum o știu de ultima dată, doar cearșafurile de pe pat sunt schimbate cu unele albe. Se trântește cu o pufnitură pe patul moale. Pentru câteva secunde m-am speriat că se poate lovi la cap din cauza distanței dintre pat și tavan, însă nu a pățit nimic. Nu este nevoie să mai aprindă lumina, geamul de sticlă de deasupra dă voie razelor slabe ale soarelui să pătrundă în cameră și să ne învăluie. Încă sunt uluită de el!

Mă așez ușor lângă el, frecându-mi jenată mâinile.

— Deci...începem? murmur când liniștea devine prea apăsătoare.

Își deschide brusc ochii, captându-mi imediat privirea, apoi se ridică în fund, trecându-și mâna prin buclele răvășite pe frunte, aruncându-le pe spate.

— Da. Vrei să facem panou sau lucrăm pe laptop? mă întreabă, mergând spre dulap și scoțând obiectul dintr-un sertar.

— Cred că ne-ar fi mai ușor pe laptop, spun în timp ce îmi deschid rucsacul și scot toate cărțile și caietele pe care le-am adus.

Vine înapoi lângă mine și îmi spune să urc mai sus pe pat, punând laptop-ul pe lângă noi. Este îmbrăcat în aceleași haine în care l-am văzut la școală, doar că acum cei doi nasturi de sus ai cămășii sale sunt deschiși, oferindu-mi posibilitatea să-i văd o mică parte din piept.

— Ai citit cartea? clatin din cap, întrebând repede pentru a-mi distrage atenția de la prostiile pe care le gândesc.

— Da. Crezi că băieților nu le place să citească? ridică o sprânceană spre mine.

— Nu am spus asta, mă apăr repede. Doar că nu am mai întâlnit unii care să o facă până acum.

Aprobă, strâmbând din nas în semn că nu mă crede și se lasă pe spate, sprijinindu-se în palme.

— Așa, trag calculatorul mai aproape de mine. Să în...

— Ce e asta? mă întrerupe.

Îmi mut curioasă privirea pe ceea ce i-a atras atenția și îl observ răsfoindu-mi prin caietul de schițe. Am uitat că îl port mereu după mine.