Pe ape tulburi

Capitolul I ~ Regăsind speranţa

-Domnule căpitan? Domnule căpitan! -striga cu disperare vocea Elianei, una dintre elevele îmbarcate pe vasul "M.V. Anastasia" - Nu...nu e aici...

-Cred că glumeşti! Suntem peste 234 de persoane, copii, adolescenți, femei şi bărbaţi la bord! Ce fel de căpitan în toată firea îşi părăseşte pasagerii, salvându-şi viaţa cât timp aceştia speră la o minune de la viaţă ca să nu se scufunde odată cu nava!? răspunse indignat Alan, fratele geamăn al acesteia.

  Rând pe rând intră şi restul grupului care a ales că este mult mai important să vorbească direct cu căpitanul, decât să asculte la un mesaj vocal ce se auzea repetitiv în fiecare colţ al vasului. Momentan erau 4 adolescenţi care au avut curajul să intre în cabină, două fete şi doi băieţi. Prima fată era de înălţime medie, avea părul blond-argintiu, drept şi lung de un luciu care îl făcea să semene cu strălucirea  diamantelor la lumina dimineţii. Numele ei era Eliana, Eli pe scurt. Alan, fratele ei geamăn semăna foarte mult cu aceasta, excepţie făcând culoarea părului care era la fel de închis precum cerul în timpul nopţii. Părea a fi un băiat puternic şi foarte îndrăzneţ. Cea de-a doua fată se numea Alexia.  Era o fată cu vreo 20 de centimetri peste medie. Era înaltă, dar la fel de frumoasă ca prima, cu părul negru asemănător cărbunelui şi cu un ten măsliniu care părea că se potriveşte perfect cu aura acesteia. Avea un aer ce părea mult prea matur pentru vârsta ei, dar dacă o priveai în ochii negrii ca adâncul oceanului puteai zări o sclipire copilărească, dar la fel de grijulie precum cea a unei mame. Celălalt băiat,  Dominic, părea a fi foarte puternic, înalt, cu ochi albaştrii de culoarea oceanului şi cu părul blond precum mierea de albine. Era puţin mai sfios ca Alan, dar la fel de săritor dacă ai avea nevoie de el.

-Şi acum? Nu ştim cum să conducem o navă! Suntem terminaţi!

-Ca de obicei, umorul tău Alan nu ne ajută cu nimic!

-Nu este umor Dominic! Sunt realist! Curând o să spunem pa-pa la viaţă cu toţii! Asta dacă nu cumva, înainte de a ne pierde suflarea apare un înger care să coboare pe o rază de lumină, să ne spună să încălecăm pe inorogi care să ne ducă la capătul curcubeului unde o să luăm un bănuţ din oala cu aur a spiriduşului şi o să ne dorim să uităm de ziua asta! răspunse Alan, rămas fără suflare sau speranţă.

Eliana, Alexia şi Dominic nu ştiau cum să reacţioneze. Chiar când voiau să renunţe la orice urmă de speranţă şi să se întoarcă la restul prietenilor pentru a le spune la revedere, uşa cabinei se deschise. Înăuntru intrase o fată, adolescentă. Părea a fi una dintre fetele care s-au oferit voluntare pentru a traduce în caz de nevoie deoarece vasul de vacanţă se îndrepta spre Insulele Canare şi nu mulţi dintre pasageri puteau vorbi limba nativă. Toţi o recunoscu. Era Sofia. Prietena lor cea mai bună. Modul în care aceasta se mişca părea a fi rapid, dar la fel de graţios precum o lebădă. Avea părul liber, natural şi lung până la talie de un castaniu luminos ce se îmbina perfect cu ţinuta de voluntară verde-marin. Imediat ce aceasta observă privirile celor din încăpere se opri şi se uită bine în jur.

- Sofia! strigară toţi când o recunoscu.

- Unde e căpitanul? întrebase cu o voce blândă dar care cerea un răspuns rapid.

- Nu ştim, nu era aici când am ajuns noi. fuseseră răspunsul Alexiei.
Sofia părea că se gândeşte.

-Nu aţi dat peste un membru de echipaj în drumul vostru aici?

-Nu, Sofi, altfel nu am arăta ca nişte ...! Uf! Era gata să termine fraza când Alexa îl îmbrânci puternic.

-Ce vrea gură-spartă de aici să spună e că nu, nu am dat peste nimeni.