Sfârșitul meu ești tu

Volumul I - Partea 1- "Salveazã-mã!" -

Totul arãta ca într-o poveste, în care sfârșitul avea sã vinã în urmãtoarele clipe. Era o poveste de groazã, nu una fericitã. Cadavre, locuințe arse, sânge, țipete și rugăciuni. Asta e tot ce vedeam și auzeam. În aceste momente aș fi vrut sã fie doar poveste, dar era realitatea. Aș fi vrut sã mã trezesc în patul meu, sã mã îmbrac și sã ies cu prietenii afarã. Chiar dacã primeam porții mici de mâncare, prietenia ne ținea uniți. Împãrțeam ce aveam și ne trãiam viețile liniștiți, în pricina faptului cã toți meritam mai mult, decât o viațã mizerã în care, dacã te nãșteai era cel mai mare ghinion pe care l-ai putut avea.

În tabãrã izbucnise dezastrul. Alergam printre mulțimea speriatã care avea o speranțã: supraviețuirea. Una dintre tabere o invadase pe a noastrã pentru a câștiga teren și a-și extinde împărăția. Dupã moartea tatei în rãzboi, rãmãsesem singure printre strãinii satului. Și de ce zic la plural? Pentru cã și mama se afla cu mine. Cel puțin așa mã rugam sã fie. M-am oprit. Mi s-a tãiat respirația vãzând cum oamenii mor pe capete dupã acest masacru. Eram o persoanã micã pe lângã toți barbarii cu arme și cea mai importantã, era mila. Mila poate ne-ar fi scãpat de aici dar, nu era loc de așa ceva. Mi-am revenit și fugeam din ce în ce mai repede pentru a o gãsi pe mama. Imaginea cu ea moartã mã speria foarte tare așa cã, încercam sã o scot din cap.

-Mamã! am strigat când am vãzut-o în casã.

-Iris! se întoarse ea ușuratã.

-Mamã, trebuie sã plecãm. Au invadat tabãra. Îi omoarã pe toți.

-Nu putem pleca dragã, cel puțin eu nu pot.

-Ce vrei sã spui, nu înțelegi cã îi omoarã? Ne-au invadat tabăra!

-Tu trebuie sã pleci Iris, dacã vor afla ce ești, îți vor distruge viața.

-La ce te referi? O să ne-o distrugã dacã rãmânem. Trebuie sã plecãm acum .Aici vrei sã se termine totul? Dacã fugim avem o șansã.

-Uite dragã, am amânat sã îți spun ce ești cu adevãrat, dar te voi gãsi și îți voi da explicațiile necesare. Lumea are nevoie de mine și trebuie sã îi ajut. Acum, trebuie sã fugi și ține minte: Sã nu ai încredere în nimeni!

-Mamã...

A apãrut unul dintre acei oameni care voia sã ne omoare.

-Iris fugi, acum! țipã mama la mine.

Am ascultat-o și am fugit cu lacrimi în ochi, peste cadavre și bãlți imense de sânge. Mulțimea se lupta cu rãzboinicii, dar era evident cã aveam sã pierdem totul. Nu știam de ce nu puteam fi o tabãrã unitã și totul s-a împãrțit în 7, dar era cert cã voiau sânge. 

Acum e acum. Cu o vitezã de neimaginat, se apropia unul din criminali. Am fugit, iar el nu se oprea, ținându-se dupã mine. Am luat-o prin pãdure și tind sã cred cã a fost o idee proastã, deoarece nu știam pe unde sã o iau sau, unde voi ajunge.

Gândul meu nu durã mult deoarece, am aflat și rãspunsul la întrebare. O durere mã strãfulgerã în spate. Am coborât privirea și am vãzut cum țâșnea sânge din mine. Se pare cã acum știam sfârșitul meu. Avea sã mor acum, avea sã îi rãpesc speranța mamei de a mã gãsi vreodatã și sã aflu ce voia sã îmi spunã. Mi-a dat o misiune și nu am fost în stare sã o duc pânã la capãt, eram o epavã.

Am întors privirea și am vãzut cum acel om care m-a înjunghiat, era mort. Mã simțeam slãbitã, aerul rece îmi apãsa rana, iar apoi, am cãzut la pãmânt. Din privirea mea încețoșatã am vãzut o siluetã a unui bãrbat, care se apropia de mine. Oare verifica dacã am murit? Este unul de al lor? Multe întrebãri îmi veneau în cap, pentru o persoanã care era pe moarte. Cu ultimul strop de putere am ridicat privirea, dar nu îndeajuns sã îi vãd fața, iar apoi, am închis ochii îndreptându-mã spre moarte.