E seara târziu, dar peste tot dimineață

iv

Lui Ion nu i-a plăcut niciodată Centrul Vechi: prea mulți oameni în stări de ebrietate precare pe străzi, persoane ce țipau după tine să intrii în restaurantele lor și cei cu coșuri cu trandafiri proaspeți ce îi accentuau singurătatea mai mult ca orice altceva. Dupa ce a trebuit să se ferească de un grup de adolescente ce croncăneau răzând a doua oară, regreta amarnic alegerea de a veni aici, însa nu avea ce să facă acum. Barul se înălță în fața sa ca un chip familiar pe un ocean de fețe necunoscute.

Împinse ușa transparentă de sticla și intră pentru prima dată în barul "Timpul", fiind primit cu mese înalte de lemn alb și negru și scaune plușate. Era de doua ori mai mare decât cârciuma lui și cât se poate de plin, toate mesele ocupate și mulți oameni stând în jurul meselor ce dădeau pe afara cu pahare goale. Un mix de rock clasic se auzea parcă de peste tot, iar sunetul conversațiilor nu se simțea acum de parcă i se urca pe piele și îl pișca, ci de parcă venea acasă în ziua de Crăciun pentru a își vedea toată familia adunata.

Un bărbat înalt, cu mustața răsucită și un monoclu, răsari parcă de nicăieri în mulțimea de oameni. Purta un veston negru cu model de flori din fir argintiu, iar între degetele sale lungi și puternic inelate țineau un meniu laminat. Creangă îi urmări ochii; îl priveau de parcă aștepta momentul să îi reteze pământul de sub picioare.

"Bine ați venit, domnule. Aveți rezervare?" vorbea răspicat și totuși seducător, dar privirea sa nu-și pierdu din intensitate.

"Nu, dar..."

"Îmi pare foarte rău, atunci, însă după cum puteți vedea nu avem mese libere. Puteți face o rezervare și sunt sigur ca veți găsi o masa în... cel putin doua săptămâni!"

Ion își încreți fruntea și aproape nu observă când mâinile chelnerului au ajuns pe pieptul lui, împingându-l în spate pentru a ieși din bar. Înainte să apuce să zică orice, de peste umărul chelnerului aparu un alt bărbat, cu fruntea încrețită și parul ridicat într-un ciuf cu șuvițe argintii, ce își așeză o mână pe umărul celui cu monoclu.

"Ilie, calmează-te, domnule. Nu vedeți că acest bărbat este aici pentru a se întâlni cu cineva?"

Nu știa sigur de unde și-a dat seama, dar Ion a dat aprobator din cap cu putere. "Acesta este cazul?" întreba cel cu monoclu, Ilie.

"Da." a răspuns Ion, uitându-se la bărbatul cu ciuf când vorbi. "Însă este evident ca nu sunt bine primit aici, așa că ar fi mai bine să plec."

"Va rog, nu este cazul..." a spus bărbatul cu parul în ciuf, în timp ce Ilie l-a bătut cu o mână pe umăr și a vorbit în același timp "Aveți dreptate, haideți, vă conduc."

"Ce se întâmplă aici?" se auzi o voce, iar toți cei trei bărbați s-au uitat la un Mihai Eminescu ce se grăbea spre ei. Avea o pereche de pantaloni de piele cu talie înaltă, și o încruntătură așa adâncă pe chip încât ar fi putut săpa șanțuri. "Ion, ți-au făcut ceva mocofanii ăștia?"

"Eh, doar a încercat unul din ei să mă dea afară. Nu e ceva ce nu am mai pățit înainte." vocea lui era caldă, însă se știe că otrava cea dulce e cea mai periculoasă. Furia se așeză ca o cuvertură caldă în mintea sa, însă nimeni nu păru să observe tonul său pișcător.

"A fost Caragiale sau Slavici? De fapt știu deja, nu te mai obosi sa îmi zici. Caragiale, în spate, acum. Ioan, arată-i domnului barul."

Fără un cuvânt în plus, Eminescu s-a întors pe un călcâi, iar Caragiale, Ilie, i-a mai aruncat un zâmbet amar înainte să se ducă după el. Cel ce a rămas lângă Creangă, cel mai probabil Ioan, ofta și își puse mâinile în sacoul lui de strada.

"Îmi cer scuze ca a trebuit sa fi martor la toată scena asta. Caragiale e... ei bine, hai sa nu ne ascundem după deget aici, e fostul iubit al lui Mihai și nu și-a revenit încă după despărțire, iar Mihai venind entuziast aici și vorbind de băuturile dumneavoastră nu a îndulcit situația."

"Scu...Scuză-mă?" întreba Ion, însă Ioan scoase una dintre mâinile sale din buzunare și a luat mâna lui. Avea degetele bătătorite, însă calde, iar Ion se simți instantaneu mai calm.

"Nu vă concentrați asupra dramelor de serviciu, nu când nici măcar nu ați acceptat postul încă! Haideți, sa vă prezint localul."

Prea surprins să mai spună ceva, Creangă doar îl urma pe Ioan în timp ce îi indică subtil clienții fideli, îi spunea poveștile autografelor înrămate pe pereți de la trupe rock și îl îndruma subtil spre zona de bucătărie. Acolo era o singura persoana, un bărbat cu atâtea riduri încât făcea competiție cu o stafidă, deși nu putea fi mai bătrân de 20 de ani.

"Acesta e George. George Bacovia." îi indică Ioan persoana ce se holba la cuptor. "E un pic... O să te obișnuiești cu el."

"Ce are?" întrebă Creanga, uitându-se îngrijorat la George.

Ioan scăpă un răs înecat. "E student la Drept. Hai la bar acum."