Police of lost Angels

Ajutor!

||Capitolul 41||

PERSPECTIVA LUI EVELYN

Ii vad pe Celest si Derek coborând scările tinandu-se de mana. Cred ca Derek a înțeles insfarsit ca ceea ce s-a întâmplat între ei in acea seara era in regula pentru Celest. Indiferent de starea în care era.

Telefonul incepe sa vibreze in buzunarul de la spatele pantalonilor mei. Il scot și observ ca cineva ma apeleaza. Ma îndepărtez de grupul meu de prieteni pentru a răspunde. Duc telefonul la ureche și spun ca un om normal ce incepe o conversatie prin apel:

- Alo?

.....

Nimic. Nici un răspuns.

Mai repet odata, crezand ca poate acesta nu a auzit.

- Alo? Este cineva?

Aștept un răspuns de ceva timp. Gata sa ma iau de persoana care m-a sunat  crezand ca voia sa-mi faca o farsa, îi aud respiratia grea și agitata.

- Daca este cineva sa spuna acum sau inchid telefonul și nu mai răspund, spun cu un ton nervos.

- Stai, te rog! Raspunde o voce feminina parca plangand si suspinând.

- Cine ești și de ce m-ai sunat?

- Tu ești Evelyn Evens? Intreaba vocea din telefon.

- Depinde cine intreaba. Spun nervoasa.

- Sunt Kim Edwards.

- Te cunosc? Intreb confuza.

- Nu, nu ma cunoști, dar am nevoie de ajutorul tău.

- De unde îmi știi numele?

- Esti agent de politie în Los Angeles. Am sunat la sectie la care lucrezi cerând cei mai ajutorul la cei mai buni agenți, însă, mi-a fost spus ca cei mai buni sunt in vacanta.

- Da, nu suntem în oraș în momentul de față.

- Stiu, dar am nevoie de ajutorul celor mai buni. Am nevoie de ajutorul unor oameni care au curajul sa isi riște viata pentru a altora. Am nevoie de cineva...ca...tine.

- Ca mine? Nu sunt singura care ar face asta.

- Dar ești singura care si-ar risca viata si de placere, la orice timp.

- De ce ai crede asta?

- Pentru ca știu.

Oricine era la telefon a băgat putina frica în mine. In același timp am primit și o stare buna. Nimeni nu m-a mai făcut sa ma simt asa mândră de curajul meu.

- Pentru ce imi ceri ajutorul? O intreb eu cu o voce puțin agitata.

- Am fost rapita. Raspunde aceasta numaidecât.

- Ști cumva unde te afli mai exact? O întreb gata sa îmi încep misiunea.

- Nu chiar. Dar cred ca sunt undeva sub pamant.

- Cum adică?

- Sunt într-un spațiu mic, iar deasupra mea sunt niște rădăcini.

- Vezi vreo posibilitate sa ieși de acolo? Sau măcar sa vezi ce este afara?

- Este o ușă de metal, dar este foarte grea și nu am destulă putere sa o imping. Am reușit totuși sa dau puțin pamant la o parte. Cred ca sunt în pădure.

- Stai asa, o sa încerc sa vad unde te afli cu ajutorul telefonului.

Aceasta imi raspunde cu un simplu "bine" apoi așteaptă pana ii găsesc locația. În scurt timp o găsesc.