Anxiety's Ledge

▪️27. Adevărul▪️

Dezastruos!

Asta constat când arunc o privire fugară în oglindă. Nu am niciun chef să ies, dar Evelyn m-a sunat deja și mi-a cerut să mă pregătesc. Din nefericire pentru mine, nu mi-a spus și unde mergem, așa că nu am putut să îmi aleg o ținută potrivită decât la presupunerea mea. La cum o știu eu, va fi oricum ceva extravagant. Nu am nimic ieșit din comun, deci m-am rezumat la o pereche de blugi negri și geaca mea de piele. Mi-am împletit părul din creștetul capului și sunt gata.

Mi-aș dori nespus de mult să pot rămâne acasă și să-mi pun ordine în gânduri, mai ales după ce am descoperit dimineață, dar știu că Eve nu va da înapoi chiar de ar veni sfârșitul lumii. Fiori reci pe șira spinării îmi zburlesc părul când mă gândesc la asta și cu greu reușesc să-mi păstrez mintea limpede și să nu o iau la fugă de nebună.

Poate dacă nu aș fi auzit de povestea cu Anxiety's Lege și pandativele acelor doi îndrăgostiți, lucrurile ar fi stat altfel. Da, m-aș fi speriat, dar acum sunt terifiată, pentru că pe lângă faptul că este clar că cineva mă pândește din urmă, mai este și legătura ciudată cu relatarea lui Elizabeth.

Mai întâi florile pe mormântul mamei, cu mesajul acela ciudat despre soare și lună, apoi medalioanele din istorisirea cu orfelinatul, în care apar din nou, și nici nu vreau să mă gândesc dacă au vreo învoială una cu cealaltă, căci altfel mi-aș pierde mințile și ultima fărâmă de echilibru și normalitate din jurul meu, ar fi spulberate dintr-o suflare.

Și simt nevoia năprasnică să mă descarc cuiva-da, nu aș fi crezut vreodată că voi ajunge aici, dar este adevărat-dar nu știu dacă este potrivit să vorbesc cu tata, iar lui Evelyn nu i-am confesat în totalitate seara petrecută la cabană.

Prefer, totuși, să arunc aceste probleme într-un colț întunecat și depărtat al minții și să reușesc să mă relaxez măcar pentru câteva ore. Acesta este scopul meu din seara acesta. Dar deja știu că este imposibil.

Sunetul de claxon care se aude zgomotos de afară îmi indică faptul că Eve a ajuns. În ciuda acestui lucru, nu mă mișc din loc, rămân înțepenită în fața oglinzii de sticlă.

Îmi analizez chipul lipsit de vlagă și trăsăturile pe care nu le-am considerat niciodată speciale. O față banală, încărcată cu pistrui care îmi pătează pielea, pe care îi urăsc. O coamă roșcată care îmi dă de multe ori bătăi de cap din cauza lungimii, iar cu un ecou, în urechi îmi răsună, înainte să realizez, un cuvânt dulce ce se dezlipește de pe două buze trandafirii și pline și care mă descrie perfect: Flame.

Sângele mi se pune ușor în mișcare la rememorarea vocii lui calme și groase care îmi rostesc porecla pusă, de altfel, tot de el. Să mă gândesc la asta acum, în timpul acesta neastâmpărat, pare cel mai liniștitor lucru pentru sufletul meu. Dar știu că este greșit. Este greșit să gândesc așa despre el. Și este greșit și ca el să mă sprijine încontinuu.

Și nici nu știu de ce o face. Nu e obligat să-mi fie alături, dar el totuși o face. Chiar dacă îl îndepărteaz, el vine înapoi și se lipește de mine ca un scai. Niște detalii despre Kalen revin în forță când îmi amintesc una dintre puținele discuții pe care le-am avut cu Darren. Prietenul său cel mai bun și singurul om care îl cunoaște cu adevărat pe creț.

Mi-a dezvăluit acum ceva timp că șatenul cu bucle este o persoană cerebrală și nu se implică în viața altor persoane, dar totuși, s-a implicat în a mea. Fără să îi cer vreun ajutor. Ori de câte ori m-am aflat la ananghie. În cele mai oribile clipe pe care le-am putut trăi. El a fost prezent.

Multe mistere se învârt în jurul acestui băiat. De la mama sa, până și la tăinuirea numelui orașului din care vine. E ceva în neregulă cu el. De parcă ar încerca să-și șteargă trecutul, iar apariția unchiului său, îl împiedică să facă asta. Și mă întreb dacă Arthur vine tot din New Milford. Oricum nu am înțeles deloc situația dintre creț și el.