Tentația 6

Zoey

— O să se facă bine? am întrebat în şoaptă, ca să nu-l trezesc pe Stark, dar se pare că n-am avut
succes, pentru că pleoapele închise i-au fremătat, iar colţurile gurii i s-au ridicat în ceea ce mi se
părea a fi un simulacru al zâmbetului său ştrengăresc.
— Încă n-am murit, a spus.
— Iar eu nu vorbeam cu tine, am rostit pe un ton mai iritat decât îmi propusesem.
— Calm, u-we-tsi-a-ge-ya, m-a dojenit bunica Redbird, în timp ce măicuţa Maria Angela, stareţa
călugăriţelor benedictine, o conducea spre mica infirmerie.
— Bunico! Aici erai! am strigat şi m-am dus iute s-o ajut pe măicuţa Maria Angela să o aşeze pe
un scaun.
— E îngrijorată din cauza mea, a spus Stark, care închisese iarăşi ochii, dar pe buze încă i se
desluşea un zâmbet.
— Ştiu, tsi-ta-ga-a-s-ha-ya. Dar Zoey e Mare Preoteasă în devenire şi trebuie să înveţe să-şi
stăpânească sentimentele.
Tsi-ta-ga-a-s-ha-ya! în mod normal, aş fi râs în hohote, dacă bunica nu ar fi părut aşa de palidă şi
de slăbită şi dacă n-aş fi fost atât de, hm, îngrijorată în general.
— Scuze, bunico. Ar trebui să fiu calmă, dar e cam greu când oamenii pe care îi iubesc tot ajung
în pragul morţii! am spus într-un suflet şi a trebuit să inspir adânc ca să mă liniştesc. Dar tu nu ar
trebui să fii în pat?
— Imediat, u-we-tsi-a-ge-ya, imediat.
— Ce înseamnă tsi-ta-ga-a-s..., mă rog.
Glasul lui Stark era încărcat de suferinţă, în timp ce Darius îi ungea cu o cremă groasă pielea
arsă. Dar, în ciuda rănii, părea amuzat şi curios.
— Tsi-ta-ga-a-s-ha-ya, l-a corectat bunica, înseamnă „cocoş“.
Ochii i-au sclipit amuzaţi.
— Toată lumea spune că eşti o femeie înţeleaptă.
— Ceea ce este mai puţin interesant decât ceea ce spune lumea despre tine, tsi-ta-ga-a-s-ha-ya, a
replicat bunica.
Stark a izbucnit în râs, apoi a tras cu greu aer în piept.
— Stai liniştit, i-a ordonat Darius.
— Măicuţă, parcă spuneaţi că aveţi un doctor aici, am zis eu şi am încercat să nu par chiar aşa de
panicată cum mă simţeam.
— Nu-l poate ajuta un doctor din specia umană, a intervenit Darius înainte ca măicuţa Maria
Angela să apuce să răspundă. Are nevoie de odihnă, de linişte şi...
— Da, odihnă şi linişte, l-a întrerupt Stark. După cum am mai spus, încă n-am murit.
I-a căutat privirea lui Darius şi l-am văzut pe Fiul lui Erebus ridicând din umeri şi aprobând uşor
din cap, de parcă i-ar fi dat dreptate vampirului mai tânăr.
Ar fi trebuit să ignor mica scenă dintre ei, dar îmi pierdusem răbdarea de ore bune.
— Ce-mi ascundeţi?
Călugăriţa care îl ajutase pe Darius mi-a aruncat o privire lungă şi rece şi a spus:
— Poate că băiatul rănit vrea să se asigure că sacrificiul lui nu a fost zadarnic.
Cuvintele dure ale călugăriţei mi-au trezit brusc un sentiment de vină, am simţit cum mi se pune
un nod în gât şi n-am putut să-i răspund femeii cu privirea tăioasă. Stark fusese pregătit să-şi dea
viaţa pentru mine. Am înghiţit în sec, căci îmi simţeam gura uscată. Oare ce valora viaţa mea? Eram
doar o puştoaică, abia aveam şaptişpe ani. O dădusem în bară de nenumărate ori. Eram reîncarnarea
unei fete care fusese plăsmuită ca să-l facă prizonier pe un înger căzut, iar asta însemna că, în
adâncul sufletului meu, nu puteam să nu-l iubesc, chiar dacă ştiam că nu e bine... că nu trebuia să
fac asta...
Nu. Nu meritam sacrificiul lui Stark.
— Ştiu deja, a spus Stark cu siguranţă în glas, recăpătându-şi deodată tonul hotărât. Mi-am
alungat lacrimile şi l-am privit în ochi. Am făcut ce îmi cerea datoria, a adăugat. Sunt războinic şi
am jurat să fiu în slujba lui Zoey Redbird, Mare Preoteasă şi Aleasă a lui Nyx. Asta înseamnă că
sunt în slujba zeiţei noastre şi nu e mare şmecherie că am fost un pic scuturat şi pârlit, dacă aşa am
ajutat-o pe Zoey să-i bată pe băieţii răi.
— Bine spus, tsi-ta-ga-a-s-ha-ya, a intervenit bunica.
— Soră Emily, poţi să-ţi iei liber de la infirmerie în noaptea asta. Te rog, trimite-o pe sora Bianca
să te înlocuiască. Cred că ar trebui, poate, să meditezi la vorbele lui Luca din Capitolul 6, versetul
37, a spus măicuţa Maria Angela.
— Prea bine, soră, a încuviinţat călugăriţa şi a ieşit în grabă din încăpere.
— Capitolul 6, versetul 37 din Luca? Ce e asta? am întrebat.
— „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi.“, a
spus bunica, schimbând un zâmbet cu măicuţa Maria Angela.
Chiar atunci Damien a ciocănit uşurel în uşa întredeschisă.
— Putem să intrăm? E cineva care vrea neapărat să îl vadă pe Stark, a spus el, apoi a aruncat o privire peste umăr şi a făcut semn cuiva să rămână acolo, în spatele lui. Un lătrat uşurel venit pe
post de răspuns mi-a dat de înţeles că acel cineva era de fapt un câine.
— N-o lăsa să intre, a zis Stark, făcând o grimasă de durere când a întors capul, ca să nu
privească înspre cadrul uşii. Spune-i puştiului ăluia, Jack, că acum e a lui.
— Nu, i-am spus eu lui Damien pe când se pregătea să se retragă. Spune-i lui Jack s-o aducă pe
Ducesa.
— Zoey, nu..., a dat să spună Stark, dar eu am ridicat mâna, curmându-i vorbele.
— Adu-o, am zis, apoi l-am privit pe Stark. Ai încredere în mine?
M-a privit îndelung, sau cel puţin aşa mi s-a părut mie. I-am observat foarte clar vulnerabilitatea
şi durerea, dar într-un final a dat aprobator din cap şi a zis:
— Am încredere în tine.
— Haide, Damien, l-am îndemnat.
Damien s-a întors şi a şoptit ceva peste umăr, apoi s-a dat într-o parte. Primul a intrat în cameră
Jack, prietenul lui Damien. Avea obrajii trandafirii şi ochii îi luceau puternic. S-a oprit după câţiva
paşi şi s-a întors înapoi spre uşă.
— Intră, e în regulă. E aici, a rostit el cu o voce blândă.
Labradorul gălbui a intrat în încăpere şi m-a surprins cât de uşor se mişca pentru un câine atât de
mare. S-a oprit un pic lângă Jack şi s-a uitat în sus la el, dând din coadă.
— E în regulă, a repetat Jack. I-a zâmbit Ducesei, apoi şi-a şters lacrimile care i se prelingeau pe
obraji. Acum se simte mai bine, a continuat el şi a făcut o mişcare spre pat. Ducesa a răsucit capul
în direcţia în care îi arătase el şi s-a uitat direct la Stark.
Băiatul rănit şi căţeaua s-au privit fix unul pe celălalt şi jur că noi, ceilalţi, nici n-am mai respirat.
— Salut, fetiţo, a spus Stark ezitant, cu glasul sugrumat de lacrimi.
Ducesa a ridicat din urechi şi şi-a plecat capul.
Stark a întins o mână şi i-a făcut semn să vină.
— Vino aici, Duch.
Şi, de parcă vorbele lui ar fi rupt un stăvilar din adâncul Ducesei, căţeaua s-a năpustit înainte,
scheunând şi hămăind, ca un căţeluş aproape, ceea ce părea imposibil judecând după cele cincizeci
de kilograme ale sale.
— Nu! a strigat Darius. Nu te sui în pat!
Ducesa i s-a supus războinicului şi s-a mulţumit să se lipească de Stark şi să-şi strecoare botul
mare la subraţul lui, în timp ce tremura din tot corpul, iar Stark, cu chipul strălucindu-i de fericire, o
mângâia şi îi spunea întruna cât de dor îi fusese de ea şi ce fetiţă cuminte era.
Nici nu mi-am dat seama că mă pufnise şi pe mine plânsul, până să-mi dea Damien o batistuţă.
— Mersi, am mormăit şi mi-am şters faţa.
Mi-a zâmbit scurt, apoi s-a dus lângă Jack, l-a cuprins cu braţul şi l-a bătut pe umăr (dându-i şi
lui o batistuţă). L-am auzit spunându-i: „Haide, hai să mergem în camera pe care ne-au pregătit-o
măicuţele. Trebuie să te odihneşti“.
Jack a scos un suspin amestecat cu un fornăit şi un sughiţ, a dat din cap şi s-a lăsat condus de
Damien afară din ca meră.
— Stai aşa, Jack, l-a strigat Stark.
Jack s-a uitat spre pat, unde Ducesa rămăsese cu capul lipit de Stark, care, la rândul lui, o ţinea
pe după gât.
— Ai avut grijă de Duch cum trebuie atunci când eu nu puteam.
N-a fost nicio greutate. Eu n-am mai avut câine, aşa că nu ştiam cât de minunaţi sunt, a răspuns
Jack cu vocea uşor tremurândă. Şi-a dres glasul şi a continuat. Mă... mă bucur că nu mai eşti rău şi
îngrozitor, şi altele de genul, ca să puteţi fi din nou împreună.
— Păi, în privinţa asta... Stark s-a oprit şi s-a strâmbat când mişcarea i-a provocat durere. Încă nu
sunt sută la sută vindecat, dar chiar şi când o să fiu, nu ştiu ce treburi o să am. Aşa că mă gândesc că
mi-ai face o mare favoare dacă ai vrea s-o împărţim pe Ducesa.
— Serios? a spus Jack, iar chipul i s-a luminat.
Stark a dat obosit din cap.
— Serios. Aţi putea, tu şi Damien, s-o duceţi înapoi la voi în cameră şi să mi-o aduceţi, poate,
mai târziu?
— Cum să nu! s-a bucurat Jack, apoi şi-a dres iar glasul şi a adăugat: Sigur, după cum am mai
spus, nu mi-a făcut nicio problemă.
— E bine, a spus Stark. I-a ridicat botul Ducesei şi a privit-o în ochi. Acum sunt bine, scumpo.
Du-te cu Jack, ca să mă fac şi mai bine.
Ştiam că trebuie să-l fi durut rău, dar Stark s-a ridicat în capul oaselor, s-a aplecat, a sărutat-o pe
Ducesa şi a lăsat-o să-l lingă pe faţă. Ce fetiţă cuminte... fetiţa mea drăguţă..., a şoptit el, a sărutat-o
din nou şi i-a spus: Hai, du-te cu Jack! Du-te! a repetat şi i-a făcut semn spre el.
După ce l-a lins iarăşi pe Stark pe faţă şi a mai scheunat o dată, cam cu inima îndoită, s-a
depărtat de pat şi s-a dus agale la Jack, dând din coadă şi împungându-l cu botul în semn de salut, în
timp ce acesta cu o mână îşi ştergea ochii şi cu cealaltă o mângâia pe cap.
— O să am grijă de ea şi o să ţi-o aduc înapoi imediat ce apune soarele, da?
Stark a reuşit să schiţeze un zâmbet.
— Bine, Jack, mersi, a spus el, apoi s-a prăbuşit pe perne.
— Are nevoie de odihnă şi de linişte, ne-a zis Darius tuturor, în timp ce continua să se ocupe de
Stark.
— Zoey, ce-ar fi să mă ajuţi să o duc pe bunica ta în camera ei? Şi ea are nevoie de odihnă şi de
linişte. A fost o noapte lungă pentru noi toţi, a spus măicuţa Maria Angela.
Grija pentru Stark mi s-a îndreptat spre bunica şi îmi plimbam privirea între cei doi oameni la
care ţineam aşa de mult.
Stark mi-a surprins privirea.
— Ai grijă de bunica ta. Simt că soarele o să răsară curând, şi o să mă sting şi eu cam tot atunci.
— Păi atunci... bine. M-am dus lângă patul lui şi am rămas acolo, stânjenită. Ce trebuia să fac în
momentul ăsta? Să-l sărut? Să-l strâng de mână? Să ridic degetul mare şi să-i zâmbesc tâmp?
Chestia e că nu era oficial prietenul meu, dar legătura noastră depăşea stadiul de simplă prietenie.
Nedumerită, îngrijorată şi, pe scurt, deloc în apele mele, i-am pus mâna pe umăr şi i-am şoptit:
Mersi că mi-ai salvat viaţa.
Privirile ni s-au întâlnit şi restul încăperii a ieşit cu totul din peisaj.
— Întotdeauna o să am grijă de inima ta, chiar dacă, pentru asta, a mea trebuie să se oprească,
mi-a răspuns cu o voce caldă.
— M-am aplecat, l-am sărutat pe frunte şi i-am şoptit:
— Hai să încercăm să evităm chestia asta, da?
— Hai, a şoptit la rândul lui.
— Ne vedem la apus, i-am spus lui Stark înainte să pornesc, în sfârşit, grăbită spre bunica.
Măicuţa Maria Angela şi cu mine am ajutat-o să se ridice în picioare, luând-o aproape pe sus din
camera lui Stark şi ducând-o pe un hol scurt, spre o altă încăpere ca de spital. O simţeam pe bunica
micuţă şi plăpândă sub braţul pe care mi se sprijinea şi iar mi s-a strâns stomacul de grijă.
— Nu te mai frământa, u-we-tsi-a-ge-ya, a rostit ea, în timp ce măicuţa Maria Angela aranja nişte
perne în jurul ei, ca să stea cât mai comod.
— Mă duc să-ţi aduc sedativele, i-a zis măicuţa Maria Angela bunicii. O să mai verific şi dacă
sunt lăsate transperantele din camera lui Stark şi draperiile trase bine, aşa că aveţi câteva minute să
staţi de vorbă, dar când mă întorc, îţi dau sedativul şi te culci.
— Eşti o adevărată cerberă, Maria Angela, a spus bunica.
— Cerber la cerber trage, Sylvia, a spus călugăriţa şi a ieşit în grabă din cameră.
Bunica mi-a zâmbit şi mi-a făcut semn să mă aşez lângă ea pe pat.
— Stai lângă mine, u-we-tsi-a-ge-ya.
I-am urmat îndemnul şi m-am aşezat cu picioarele sub mine, atentă să nu mişc prea tare patul.
Avea vânătăi şi arsuri pe faţă de la airbagul care îi salvase viaţa. Buzele şi obrazul îi erau vineţii de
la punctele de sutură. Avea capul bandajat, iar braţul drept îi era prins într-un ghips care-ţi dădea
fiori.
— Ce ironie că rănile mele arată aşa de cumplit, dar de fapt sunt mai puţin dureroase şi mai puţin profunde decât rănile nevăzute din adâncul tău.
Am dat să-i spun bunicii că, de fapt, eram bine, dar întrebarea care-a urmat mi-a alungat şi
ultimele fărâme de negare care îmi mai rămăseseră.
— De cât timp ştii că eşti fecioara A-ya reîntrupată?